Azi

21 Decembrie 2012

Dacă mă uit în mine, e bine şi frumos. Mi-e lumină, mi-e iubire, mi-e zâmbet. Mi-e perfect.

Dacă mă uit pe (sau prin) arterele Bucureştiului, văd agitaţie, noroi, şiruri de maşini, vânzători gata să mai tragă o ţeapă, oameni încruntaţi, nervoşi, grăbiţi, din cînd în cînd şi feţe luminoase, mai rar, dar merită menţionat şi acest fapt.

Dacă dau drumul la radio aud glume despre sfârşitul lumii şi mă bucur. Mă bucur să constat că nu este în progres nicio isterie colectivă, mă bucur pentru că tinerii speakeri sau dj de radio se bucură că sunt în viaţă, că au un viitor în care să mai citească oarece ştiri, să mai play-eze cine ştie ce melodii. Mă bucur pentru că ştirile legate de faimoasa dată au determinat pe mulţi să se mai oprească din alergătura după bani, bunuri şi servicii, să se întrebe măcar o clipă: “da’ chiar, dacă s-ar sfârşi lumea, eu cu ce mă aleg, ce mă fac eu cu gadgeturile mele dacă n-o să mai fie curent electric?” (filmul Atlasul norilor încă mai rulează!)

Mulţi oameni şi-au pus multe speranţe în această zi, Ziua în care lumea duală a păcii şi războiului, a urii şi a iubirii, a cruzimii şi a compasiunii ar putea să se încheie. Cum? Printr-un miracol, bineînţeles. De regulă unul care vine din cer. O aliniere de planete, un aer suflat de îngeri, ceva acolo sus ce ar putea mătura răul şi urâtul de pe Pământ. Pur şi simplu. Aşa, dintr-odată. Deşi, pe de altă parte,dacă îi întrebi pe aceştia cum îşi imaginează că s-ar putea întâmpla una ca asta astfel încât  omenirea încă să mai existe, îţi vor răspunde că tocmai de aceea este un miracol, şi o minune, pentru că este peste puterile oamenilor de a-şi imagina, înţelege sau realiza. Dumnezeu nu-ţi bagă în sac mai mult decât poţi duce, spune o vorbă înţeleaptă. Şi Dumnezeu respectă liberul arbitru al oamenilor. Le arată o dată, de două ori, de trei ori, încercând să ii păzească de acel ceva gândit sau dorit de ei şi care nu e chiar folositor şi frumos, dar dacă vede că omul insistă, ce să facă şi Dumnezeu? Nu-i mai rămâne decât să le respecte dorinţa.

Apreciez foarte mult această mobilizare a atâtor oameni ce îşi vor aduna rugăciunile, meditaţiile, intenţiile, gândul şi sufletul la un loc. Aceasta, da, ar putea crea un miracol, un val de energii de-aici, de pe planeta asta frumoasă, din frumoasele inimi umane, un val stârnit de NOI. Şi, ca şi pe terenurile de fotbal, undele făcute de spectatorii-actori, ar putea schimba mult nivelul conştiinţei colective. Un salt mare s-ar putea înregistra într-adevăr. Manifestarea acestei unde pe Pământ ar atrage,evident, un alt fel de răspuns galactic. Orice schimbare atrage un alt răspuns, orice schimbare a ”ţinutei” va fi observabilă şi în oglindă.

Dacă s-ar aduna toţi oamenii într-un singur sunet, atunci chiar că s-ar schimba totul. Un singur sunet, în aceeaşi clipă emis de milioane de oameni, poate chiar de 7 milioane de oameni, ar modifica vibraţia planetei, câmpul electromagnetic planetar ar suferi o schimbare şi el, şi, cine ştie, din doi poli, poate ne-am alege fără de niciunul, ori, doar cu unul?… o fi posibil? Nu ştiu. Nimeni nu ştie, de fapt. Dar scenarii facem cu toţii.

22 Decembrie 2012

Am terminat fraza de mai sus de-abia acum, azi. Nu am reuşit să scriu ceea ce doream a scrie ieri, despre ziua de 21 decembrie atât cât încă mai era în funcţiune. Voi continua azi, pentru că azi, da, cred că este o zi importantă.

Mă gândesc să construiesc şi eu un scenariu.

Aş ţine cont de nevoia omului de extraordinar, nevoia lui de poveste ieşită din tiparele cotidianului plictisitor. Aş ţine cont de ignoranţa lui, de faptul că s-a obişnuit să i se spună că este un rob (ceea ce şi este, în marea majoritate a cazurilor), un păcatos, un lipsit de putere, un copil speriat (şi fascinat în acelaşi timp) de necunoscut, un copil care are nevoie de îngrijirea şi de “tutelajul adulţilor puternici, ştiutori, deţinători de răspunsuri”. Aş încerca să ascund cât mai bine adevărul îmbrăcându-l în falsităţi, în păcăleli fiind foarte sigură de reacţia naturală a omului de a recunoaşte adevărul, dar şi de nevoia lui de a “cumpăra” orice străluceşte, de a crede tot ceea ce pare a fi peste puterile lui, de a se teme de “puterea zeilor”. Recunoscând un adevăr, cât de mic, chiar infăşurat în poleiala falsităţii, omul îşi va deschide canalul încrederii, poarta comunicării, mă va lăsa să strecor (ulterior) tot ceea ce vreau eu. Odată ce mi-a deschis portiţa, pot să intru şi să ies când vreau. Cheia potrivită – acest pic de adevăr – îi va deschide din ce în ce mai des poarta, până când va învăţa să mi-o lase deschisă. Si-atunci, îi pot aduce tot felul de “daruri”. Calul troian va intra nestingherit pe poarta discernământului, ori de câte ori voi simţi nevoia de a mai introduce vreo informaţie, vreo poveste.

M-aş distra grozav văzându-l  cum îşi dă puterea, energia,  ba chiar cum mă ajută să răspândesc în cât mai multe zări, făcându-mi povestea credibilă prin propria-i credinţă. Nu ar trebui să mă agit prea mult, imi va fi suficient să introduc câte o informaţie  “extraordinară” pe care el o va dezvolta mult mai bine decât mine, o va răspândi, poate chiar o va transforma într-un alt scenariu cu mult mai mult talent. Pâine şi circ, atât îi trebuie omului pentru a juca mai departe în filmul acesta. Asa că mă voi asigura să-i ofer aceste lucruri pentru ca filmul să continue.

Şi, pentru că eu ştiu că el este extrem de puternic, ştiu că stau ascunse în el abilităţi ce l-ar putea trezi, l-ar putea elibera din povestea asta, voi face în aşa fel încât să îl îndrept către un moment, un loc în timp, în care el să investească poate chiar toată puterea sa, un moment care să-i concentreze atenţia, puterea, credinţa, nevoile, şi, evident, astfel voi reuşi să discreditez totul. Dezamăgit, omul va renunţa să se mai ducă la stână când va auzi din nou chemarea: “Săriţi, vine lupu!l”. Si-uite aşa, dintr-un campion de şah, dintr-un câştigător sigur, îl voi transforma într-un învins. Îl voi face să greşească, îl voi ajuta să greşească, stimulând prin tot felul de laude şi daruri nevoia lui de recunoaştere, nevoia lui de strălucire, nevoia de coroniţă pe cap de premiant. Între doi maeştri ai şahului nu se pune problema neştiinţei jocului. Cine face prima greşeală, cine este păcălit şi împins astfel a greşi, acela va pierde.  Pentru că altfel, eu, nu aş putea niciodată câştiga această partidă de şah.

Asta îmi aminteşte de o experienţă personală teribilă. La începutul anului 2004, la numai 2 luni după ce se realizase un salt important în conştiinţa colectivă a omenirii, am avut… să-i spunem un vis. Se făcea că eram într-o încăpere în care nu era nimic altceva decât o masă mare din piatră, o masă de şah, piesele de şah erau şi ele tot din piatră, suficient de mari şi grele pentru a le muta folosindu-mi muşchii, iar în faţa mea, partenerul de joc, un bărbat masiv, brunet, cu mustaţa deasă, îmbrăcat cu o cămaşă albă descheiată vreo 3 nasturi, strânsă peste burta revărsândă. Momentul era important, extrem de important pentru mine, ştiam că trebuie să câştig. Gândeam tot felul de mutări în avans, încercam tot felul de variante, până când, într-o clipă, înţeleg că el, acel jucător avea capacitatea de a citi gândurile mele, ştia exact ce gândeam, ce mutări urma să fac, ceea ce, evident, mă lăsa fără nicio şansă de a câştiga partida. În clipa următoare a început să râdă copios, guşa şi rândurile de şunci cutremurând parcă întreaga cameră. M-am înfuriat rău: “De ce? Ce rost mai are? Doar ca să te distrezi tu?” N-am mai stat nicio clipă pe gânduri, ci am apucat de marginea mesei, m-am ridicat în picioare şi, cu o forţă herculeană am răsturnat masa şi toate piesele peste el. Hohotele diabolice nu se opreau, chiar dacă îl vedeam cum începuse a se roti, părând a se micşora in vârtejul format şi care, în final, l-a făcut să dispară, cu masă de şah, cu piese, cu cameră, cu tot. Cine era acel om care avea putere totală asupra minţii mele, care putea citi orice gând, orice proces neuronal mai degrabă decât orice RMN, decât orice mega-cuantic computer? Cum de avea el această putere şi de ce juca şah cu mine? Pentru a se distra, pentru a-şi etala capacităţile în faţa mea?…  Numai că, în clipa în care înţelesesem că îmi citea mintea,  înţelesesem mult mai mult de-atât. Sau îmi reamintisem. Jocul de şah, cercetarea, supravegherea, menţinerea sub control a inteligenţei umane, a evoluţiei acestei rase, şi câte şi mai câte. Nu doar mi-a reamintit că tot ceea ce se află în mintea mea, în mintea oricărui om, poate fi citit, că nu mintea, gândirea  era calea spre eliberare, ci a fost chiar o încercare de intimidare, iar, pe cealaltă faţă a monedei, o reamintire a menirii mele.

Puţin mai târziu am aflat de institutul de cercetare a coerenţei câmpului inimii omeneşti, de studiile ce se făceau cu ajutorul oamenilor sinceri, ce au dorinţa de a-şi adăuga rugăciunea pentru pacea lumii, pentru vindecarea lumii. Deci, nici inima nu mai era în siguranţă.  Şi-atunci cum vor putea oamenii să facă mai multe decât a făcut El, Mântuitorul-Eliberatorul-Salvatorul -Eroul? Căci el a spus: “Eu sunt Calea.” “Prin mine puteţi ajunge la Tatăl”. “Nu am venit să conduc lumea, am venit să o dărâm.” “Eu sunt Adevărul.” Nu ceea ce s-a spus după El, ci ceea ce era El atunci şi a rămas a fi pentru toţi oamenii Pământului. “Eu sunt Viaţa.” Adevărata viaţă. Împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul nostru şi în afara noastră, nu în ceruri, a mai spus El. Un pic de credinţă, cât un bob de muştar de-am avea, munţii din loc s-ar muta la comanda noastră. Despre ce credinţă, despre ce puteri vorbea El? Cum reuşea să multiplice pâinea, peştii pescuiţi, să transforme apa în vin? Cum de un corp aflat aproape în moarte a fost vindecat graţie credinţei altui om? Şi cum adică şi noi am putea face toate acestea şi încă mai mult?

Unde în interiorul nostru trebuie să mergem pentru a ne întâlni cu El, pentru a trezi aceste puteri, pentru a da la o parte toate vălurile, pentru a ne reconecta cu Adevărul?

În liniştea şi pacea minţii, în tăcerea şi întunericul inimii, în sufletul nostru se află poarta spre Lumina din Lumină, spre Dumnezeu Adevărat şi Viu.  Aceasta este cheia ce deschide poarta eliberării. Dincolo de orice cuvânt, în spatele cuvântului, înainte de cuvânt.  Şi fiecare om trebuie să treacă prin această poartă. Apoi, adunaţi om cu om, într-adevăr, o nouă lume s-ar ivi. Odată descuiată puterea Adevărului în fiecare om Iubirea va străluci necondiţionat.  Şi acest lucru s-a întâmplat déjà! Există această linie de timp, există acest viitor. Partida de şah este câştigată, de fapt. Restul e iluzie, o încercare de deturnare a avionului iluminării. O păcăleală.

Pentru toţi soldaţii necunoscuţi, pentru toţi eroii ce şi-au dat, îşi dau şi îşi vor da viaţa pentru Lumina Adevărului, pentru Lumina Iubirii, pentru toate acele trupuri şi toate acele suflete care au fost, sunt şi vor mai fi pe această planetă, pentru puterea unei lacrimi, pentru puterea unui zâmbet senin, pentru puterea unei priviri calde, pline de iubire, pentru frumuseţea omului şi a vieţii sale, aprind o lumânare, mă aşez în genunchi şi mă rog lui Dumnezeu cel Adevărat şi Viu. Azi. Mereu Azi.

©Daniela Marin

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s