Anul 2012 – Partea I

Anul 2012

Partea întâi

Aproape în fiecare an am reuşit. Probabil pentru că îmi chiar place treaba asta: să fac un bilanţ la încheierea anului calendaristic, şi încă unul înainte de ziua mea de naştere. Am ocazia de a observa ce a păstrat memoria mea din cele 12 luni de viaţă uneori tumultoasă, alteori calmă şi liniştită, o viaţă într-un an. Ce a fost important pentru ea. Ceea ce sare uneori de-acolo,  din “cutiuţa cu pietre preţioase” este surprinzător. Fără a inventaria lunile, fără a mă pune într-o stare de concentrare, ci dimpotrivă, relaxându-mă şi liniştindu-mi mintea, închid ochii, înalţ întrebarea în spatele cortinei şi-apoi aştept cu  degetele pregătite deasupra tastaturii laptopului. Înainte vreme aşteptam cu stiloul sau pixul deasupra hârtiei. Nici nu credeam că voi ajunge să pot stabili o legătură atât de personală cu aceste butoane, nu credeam că voi putea ajunge a mă dărui unei hârtii virtuale, unui pix virtual născut în vârfurile degetelor mele . Iubeam această stare de comuniune cu hârtia, cu stiloul lăsând urme de cerneală colorată în fel şi chip. Pe cât de greu îmi era să găsesc şi alte culori în afară de albastru, pe-atât de fericită eram când reuşeam să combin cernelurile astfel încât hârtia să tresară de surpriză, ochii să suspine de plăcere… Pe vremea aceea singurul loc din apartamentul în care locuiam în care nu-ţi îngheţau picioarele era bucătăria. Aşteptam să se facă noapte, să se liniştească roboteala, apoi îmi aranjam pe masă o coală mare, albă, peste care îmi aşezam aproape ritualic colile de scris, rareori caiete, stiloul, şi, puţin mai încolo, demne, drepte şi colorate visceral, sticluţele cu cerneală. La vremea aceea stilourile aveau înăuntru un rezervor cu o pompiţă pe care apăsai şi ea, ca o seringă, trăgea lichidul colorat în vena  rezervorului. De-aici, din lăuntrul stiloului, aveau să curgă mai târziu litere, cuvinte, imagini, sentimente, vise şi visări.

2012 e tare departe de 1988, de pildă. Atunci am scris o povestire pentru Dragoş, prietenul-frate-iubit. O povestire în loc de scrisoare. Şi el a citit-o, a înţeles, lacrimi i-au curs pe obraji spunându-mi: “Am înţeles. Dar am o rugăminte: să rămânem prieteni, şi de fiecare dată când vei scrie ceva, să-mi dai şi mie să citesc.” Şi am rămas prieteni, dar ne-am văzut din ce în ce mai rar, până când ultima oară ne-am văzut pe 23 decembrie 1989, în apropierea Hotelului Union. “Ce faci pui? Du-te acasă, n-ai ce căuta aici. Aici se trage, chiar se trage. Ştii, tocmai ce am prins un lunetist. În clădirea Electrolux. Dar astă-noapte a fost chiar o nebunie. Eram în clădirea CC-ului. Pui, nu ştiam când apărea liftul, când se deschidea, când se trăgea…” “Dar tu de ce porţi casca asta albă pe cap?” l-am întrebat cu inima mică, ghemotocită şi aproape lipită de stomacul umplut de silă, pentru că silă mi s-a făcut când am înţeles mascarada.  Şi dacă nu mi-ar fi trecut un glonte pe lângă ureche, probabil că aş fi rămas pironită în uimirea mea. Tocmai ce mă îndreptam înspre staţia de metrou, întrebându-mă cum de ştiuse mama că e făcut totul, regizat, nu doar pentru că-l văzuse pe Sergiu Nicolaescu la televizor. Nici eu nu ştiam cum înţelesesem, aşa, dintr-odată, cum rămăsesem blocată, pironită de uimirea că se pot înscena multe, şi nu contează câţi oameni mor, sau cine, important era să existe asemenea “dovezi” sau victime-eroi. Poate uitându-mă la tiparul de tragere de pe clădirea palatului regal, poate întrebându-mă cum de nu fusese nimeni ucis în balcon, cu atât mai mult cu cât stăteau în lumina reflectoarelor. Şi dacă aveau toată piaţa la vedere, de ce nu omorau mai mulţi… Întâlnirea cu Dragoş a făcut să ies din starea aceea de silă, de uimire mută, de dispreţ total, mi-a revenit oarecum iubirea la loc, am redevenit om şi-atunci mi-a tresărit inima. Dragoş a ridicat din umeri şi mi-a răspuns: “Alta nu aveau. Las’că e bine că măcar am o cască.” A continuat să-mi povestească despre noaptea de 21 decembrie, în faţă la Intercontinental, despre cum fugise, se ascunsese… până când am văzut un bărbat mic, brunet, care venind înspre noi, se uita scrutător la mine. “Hai, Dragoş, c-avem treabă!” i-a spus sec şi conspiraţionist, iar Dragoş al meu m-a apucat de umeri, apoi m-a strâns la pieptul lui, mi-a sărutat obrajii şi mi-a spus: “Du-te acasă pui. Ne vedem după.” L-am revăzut într-o poză pe o cruce în Cimitirul Eroilor, locul unde în vremea copilăriei mele mă dădeam în leagăn şi-n învârtitoare. Chiar în învârtitoare eram când, cu 10 ani înainte, în 1979, un băieţel frumos, născut în aceeaşi zi şi lună cu mine, dar cu patru ani mai mic, fratele prietenei mele, îmi spusese şi eu auzisem pentru prima oară din gura unui băiat, “Te iubesc”… exact în acel loc ochii vii şi plini de adevărata viaţă, strălucesc din fotografia lui Dragoş.

Dragoş a fost împuşcat probabil imediat după întâlnirea cu mine, în cap, în inimă şi în stomac. S-a tras din clădirea Electrolux. A fost executat, aş zice eu, chiar în faţa ziariştilor francezi baricadaţi în spatele unui tanc aflat în apropierea Palatului Telefoanelor, pe diagonală cu Electrolux-ul. Poate pentru că anul acesta nu am reuşit să mă duc la mormântul lui pe 23 decembrie, poate pentru că e cea mai proaspătă amintire,de aceea memoria mea etalează această informaţie despre anul 2012 pe poziţia întâi.

Să vedem, să închidem din nou ochii şi să aşteptăm următoarea amintire.

Următoarea amintire este cea a Omului Nou, născut şi în România în aprilie 2012. Slavă Domnului, acum nu mai contează cine şi ce mai face prin ţara asta, el s-a născut, este invincibil şi nemuritor.  Nu mai contează cine şi ce sfori mai trage, ce cutremure mai plănuiesc pentru a reconstrui după placul lor clădiri şi străzi. Tot aşa cum n-a contat nici pentru ei câţi tineri vor pieri pentru ca schimbarea regimului să se numească revoluţie. Nu contează nici măcar că au revenit pe poziţii, căci NOUL OM ESTE ŞI VA FI.

Oricine îl poate primi, oricine îşi doreşte asta.  Este oriunde este chemat. Trebuie doar să vrei. Să ai curaj să te îndrepţi de spate. Noroc că a venit înainte de septembrie. Septembrie, da.. era un film care mi-a plăcut. Cu Anda Onesa şi Geo Costiniu.

Oh, da! Îmi amintesc de Israel, de Marea Galileei, de Muntele Măslinilor, de Biserica Adormirii Maicii Domnului, de Biserica Mormântului Sfânt, de emblema puterii în biserica de pe Muntele Tabor…

Şi a mai fost drumul până la Vârful Omu… în septembrie…

Şi, da, participarea la Bookfest, lansarea unei cărţi la care am lucrat mult, cu iubire, dar parcă tot n-a ieşit cum îmi doream. Şi tot acolo lansarea oficială a altei cărţi pe care o iubesc, dar care fusese tipărită cu luni în urmă… şi, ah, da, proiectul “NOI în secolul XXI”! Altă iubire. Spectacolul a fost emoţionant pentru toţi cei prezenţi, mai puţin pentru prietena din grădiniţă a Iarinei. Pentru ea a fost un prilej de a bea vin roşu şi a se mândri cu iubitul ei cu mult păr creţ şi cu faptul că se simte liberă să arate lumii un comportament de femeie evoluată. Asta mă întristează. Este una din amintirile triste ale anului 2012. Probabil că mai sunt şi altele. Dar, mai bine să închid din nou ochii.

Image

ImageImage

Advertisements

One thought on “Anul 2012 – Partea I

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s