Anul 2012 – Partea a-II-a

Partea a II-a

Cândva am visat că anul 2012 avea să-mi spună ceva important, iar eu aveam ceva important de făcut. La vremea aceea nu se vânturau calendare mayaşe, nu se puneau bazele “industriei 2012”. Nici nu erau atâtea “şcoli” spirituale sau maeştri online, şi nici nu se gândea nimeni să adune saci de făină, de mălai, de chibrituri şi alte lucruri necesare unei supravieţuiri cel puţin pentru o perioadă de timp  şi, mai ales  să părăsească Bucureştiul în perioada de dinaintea Crăciunului 2012. Nu circulau mailuri alarmante, nu se ducea nimeni de frică, din frică, la cursuri de spiritualitate sau de supravieţuire. Mergea omul, de nevoie, de chemare, dacă într-adevăr simţea, avea chemarea asta sau dacă ajungea la ananghie în vreun domeniu al vieţii sale, căci mai degrabă se-ndreaptă omul spre Dumnezeu, spre suflet când îl doare decât atunci când îi e bine. Atunci îl cam doare în cot de chestiile astea cu sufletu’, cu Dumnezeu. Mântuirea nu se obţine nici pe bani, nici pe grabă. Sau iluminarea. Dar le-o fi prins bine, şi aşa, de frica morţii, să mai schimbe aerul banilor, deşi tot cu nevoia de control şi dominaţie au rămas.  Şi mai ales, tot cu frica că-şi pierd viaţa sau bunurile. Mă-ntreb câţi dintre cei ce au crezut în sfârşitul cataclismic al lumii şi-au spus: Ei, Doamne, de-acum facă-se voia Ta. Câţi s-au întors către sufletul lor, câţi au avut ocazia să se întâlnească cu energia lui.

Dar nu asta voiam să scriu. Da, era ceva important. Ştiu. S-a petrecut, într-adevăr. Cu toate piedicile, cu toate încercările prin care am trecut, dar sufletul meu tot în iubire a rămas, în Dumnezeu. Cu cât mai subtile piedicile, cu atât mai puternică iubirea. Vorba ‘ceea: ce nu te omoară, te-ntăreşte. Şi cred că cea mai mare dintre piedici este mintea. Chiar dacă este şi cel mai bun prieten atunci când se aliniază frumos, curat, desăvârşit cu sufletul. De fapt, devine o alt fel de minte. Poate se înalţă, ca să mă încadrez într-un sistem de referinţă, poate se lăţeşte, nu ştiu exact, dar ştiu că depinde de discernământul spiritual să nu-ţi zboare mintea după muşte. Iar discernământul ăsta spiritual depinde de nivelul real al sufletului. Altfel, e tare simplu să închizi ochii şi să vezi tot felul de minuni, pe care nu doar le crezi adevărate, dar le mai spui şi altora cu titlu de adevăr, profeţie, predicţie şi câte şi mai câte.  Cred că anul acesta am reuşit să accept ceva cu care nu eram deloc de acord: de ce s-a păstrat adevărul, adevărata cunoaştere departe de oameni. Am înţeles bine de data asta, înţelegând că o informaţie şi efectele ei depind de receptor şi traducător , nu de informaţia însăşi. Nu ştiu cum de nu m-am gândit (făcând o paralelă) că Dumnezeu nu depinde de oamenii care-l recunosc, îl folosesc, îl fracţionează, îl disecă, îl denumesc, îl poartă prin tot felul de hrube schizoide, îl mint, îl înşeală, îl trădează, îl învinovăţesc…

Doamne, cât de dor îmi era să fiu marea, să fiu oceanul… Aşa mi-am început anul 2012, la Mediterană. O mediterană agitată, arătându-mi direcţii în care avea să-şi trimită curenţi violenţi, aducători de mişcări sociale, trezitori şi scormonitori după adevăr. Şi dacă tot nu eram în ţară, anul a început cu o serie de cutremure în România. Şi-apoi, cu oameni în stradă, cu fraţi între ei înjurându-se, ajungând la ură, la scindare… Tot de la Mediterană or fi fost venite şi undele astea de ură, de minciună, de falsitate, de neiubire?… Nu ştiu. Dar de vreo două săptămâni sunt alte cutremure, de partea cealaltă a Mării Negre, lângă Georgia. La adâncimi foarte mici, multe cutremure mici, ca şi cum s-ar fora un tunel. Mai ştii, poate chiar se va face un canal prin Marea Neagră, să lege Georgia de România. Ce, numai francezii să aibă legătură cu englezii pe sub mare? Ori poate o fi având legătură cu zăcămintele de gaz metan din Marea Neagră. N-or fi fiind doar în apele teritoriale româneşti…  Ce să zic, că nu ştiu. Mai bine nu mai zic.

Dar, într-adevăr, cred că, acum, uitându-mă-napoi, călătoria mea în Israel la inceputul anului 2012 a fost nu doar un dar minunat, care mi-a bucurat inima şi mintea, ci un marcaj, un traseu ce a marcat  întreg anul. Felul în care m-am simţit pe Via Dolorosa, amestecul de durere, furie, dispreţ, dezamăgire şi-apoi de pace şi compasiune, de înţelegere şi acceptare nu cred că l-am mai experimentat în vreun alt loc într-un timp atât de scurt. Comerţul turbat pe drumul durerii lui IIsus, dispreţul vânzătorilor evrei faţă de pioşenia creştină şi grija drămăluirii bănuţilor astfel încât să poată duce acasă câte o amintire de-acolo, femeile-paznic pe platoul din faţa Zidului Plângerii ce scrutau cu atenţie fiecare vizitator să nu cumva să facă vreo fotografie, căci, deh, era Sabat, şi nu aveam voie să facem fotografii în ziua lor sfântă… şi Zidul… Zidul ăla chiar plângea. Era atâta durere acolo, de am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare când l-am atins. Era de parcă mi-ar fi spus, mi s-ar fi plâns el mie că nu mai rezista la atâtea dureri ce i se încredinţau, la atâtea urâciuni câte se petreceau de-o parte şi de alta a sa…. Îmi venea să­-l iau în braţe, să­-l mângâi, să-i alin durerea… era plin… mai degrabă ciuruit de bileţele, fiecare cu dorinţa lui. Platoul era separat de un gard. De-o parte femeile, de cealaltă bărbaţii. Nu se puteau ruga amestecat, laolaltă.  Dar zidul putea îndura atingerile palmelor harnice şi în nevoie de vindecare indiferent de sexul, naţionalitatea sau religia celor prezenţi. De ce-or vrea oamenii să arunce cu durerile lor în spatele vreunui om, în ţesătura vreunei pânze, ori a unui zid? “Tu nu stii oare că-s mic şi eu şi că mă  doare?” tocmai ce mi-a zăngănit în minte acest vers dintr-o poezie de Elena Farago. Aveam vreo 5 ani când mi-a citit-o mama, şi atâta am iubit poezia asta, încât am învăţat-o şi o spuneam aproape de fiecare dată cu lacrimi în ochi. “Gândăcelul” cred că se numea.

Omul învaţă să strângă pumnul de mic. Mai degrabă decât să-şi împreuneze palmele, ori să le deschidă pentru a dărui. Cel mult le întinde la primit. Cred că cel mai emoţionant cadou pe care l-am primit anul acesta a fost tortul făcut de bucătăreasa angajată la o cabană unde am fost de ziua mea. Aflând cu o seară  înainte că a doua zi urma să împlinesc o vârstă, doamna Violeta mi-a pregătit un tort. Nu ne cunoşteam, schimbaserăm doar câteva vorbe, ne priviserăm drept şi se salutaseră sufletele noastre prin porţile ochilor. Atât. N-a vrut să primească nimic altceva decât bucuria mea. Femeie de ispravă, doamna Violeta. S-o ţină Dumnezeu sănătoasă şi luminoasă.

Cu mulţi ani în urmă am primit de ziua mea o felicitare în formă de inimioară, cu imaginea unui buchet de trandafiri galbeni. O port şi-acum în portofel. Fiica mea mi-a dăruit-o.  Aşa cum am să port mereu în amintire cutia cu trandafiri ciclame, o mulţime de trandafiri, câte unul pentru fiecare an al vieţii mele, fiecare dintre ei având agăţată câte o fundiţă, câte un nume, câte o inimă. Cu câtă iubire a fost pregătit acel dar din partea multor oameni minunaţi, adunaţi într-o singură dorinţă, aceea de a-mi face mie, tocmai mie, o surpriză! Cât talent şi câtă iubire a pus în fiecare detaliu “prietena cu zece ani mai tânără decât mine” pentru ca eu să rămân fără de cuvinte! Păstrez şi-acum şi voi păstra probabil cât voi trăi fundiţele pe care au fost scrise numele tuturor celor ce au dorit a-mi dărui de ziua mea o imensă bucurie.  Restul cadoului a fost mult mai scump, şi m-a uimit şi asta. Restul s-a consumat. Am păstrat însă felicitarea şi funduliţele, şi amintirea trandafirilor. Deh, memoria este totuşi selectivă.  Şi dacă o mai sprijinim şi noi să reţină frumosul, iubirea, bunătatea, recunoştinţa, bucuria, atunci poate că ne va fi mai uşor să ne bucurăm de prezent, să trecem prin toate, chiar şi prin tristeţi ori alte greutăţi. În casa inimii mele îşi regăsesc locul toţi cei de-atunci, dar şi de altă dată.

Aşa cum mai spre sfârşitul anului 2012,“mi s-a întâmplat” să mă reîntâlnesc după oarece ani cu o dragă de fată, devenită mamă şi soţie între timp, despre care mintea mea nu-şi amintea prea multe, însă inima, oh da, s-a bucurat nespus să o reîntâlnească. Cred că ceea ce intră în inimă, nu mai iese. Mai greu o fi să intre, dar foarte greu să mai iasă. Amprentele acestea sunt precum desenele de pe stâncile din Peru… Ba nu! Să nu amestecăm lucrurile cu nelucrurile. Ne-mbogăţim cu fiecare bucăţică de energie cu care ne intersectăm, cu fiecare om, cu fiecare copac pe care-l admirăm. Şi camera inimii noastre se măreşte pentru a primi darurile fără de preţ. Nu trebuie decât să ne păstrăm porţile deschise.

Aşa cum într-o firidă destul de largă, aproape ireal, ca-ntr-un tablou, ca şi cum ar fi avut menirea de a arăta asta tuturor oamenilor, un porumbel şi-o porumbiţă alinau cu iubirea lor Zidul Plângerii, tot aşa cred că există în fiecare inimă de om o astfel de firidă.

Image

Advertisements

One thought on “Anul 2012 – Partea a-II-a

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s