În anul 1985 am cumpărat o carte: Amintiri din prezent. Aşa îşi intitulase rubrica deţinută în revista “Argeş” (între 1970 şi 1973) Nichita Stănescu.  Şi tot aşa a intitulat Gheorghe Tomozei acest volum de “proze eseistice şi jurnaliere semnate de marele poet”.

Îl descoperisem uluită pe Nichita în timp ce colegii mei de liceu – si ei, ca si mine purtători de uniforme obligatorii – respingeau orice conversaţie spunând că-i absurd ori nebun, în timp ce eu simţeam valuri de fascinaţie colorându-mi fiinta in timp ce răsfoiam singurul volum de versuri disponibil pe care-l imprumutasem de la bibliotecă. Nichita parcă mă scria pe mine.

Nu spun, şi eu eram ciudată printre pământenii obişnuiţi cu lucrurile stabile şi confortul fixităţii agăţat de uniforme. Pentru că nu aveam prea multe de vorbit şi mi se făcuse oarece teamă de scormonirea universului atât de personal, l-am lăsat deoparte încă vreun an şi, de-abia după terminarea liceului m-am întors la el, de data aceasta din perspectiva rostirii Necuvintelor.  De-abia atunci am prins puterea de a parcurge şi Amintirile din prezent , lăsate si acestea deoparte poate tocmai pentru că nu voiam a mă schimba în cuvinte. Cuvintele-mi erau prea strâmte ori prea strâmbe, ca şi lumea de ne-nţeles a “umanitatii” mele de-atunci.

Voi copia aici câte ceva, nu dintre poemele lui, ci din această adunare de proze pentru că azi e ziua lui şi pentru că nu pot uita această minune.

Notă autobiografică

S-a născut la Ploiesti, la 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.

A rămas repetent în clasa întâia primară, fiindu-I deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvîntul cuvîntat există şi că ar putea fi scrise. Mai tîrziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcînd că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu rîvnă, în fine, alfabetizat fiind, să scrie versuri sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv.

A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topârceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare, învelite în ciocolata umorului. A învăţat atît de bine lecţia încît în cele din urmă a reuşit să o uite. Aşa se face că matur fiind, încă neconvins de faptul că vorbirea poate fi scrisă, a rămas din nou repetent în faţa cuvintelor, prin practica leit-motivului unor viziuni, şi mai aels cu prilejul compunerii unei cărţi mai spciale intitulată Necuvintele.

Temperament contradictoriu şi paradoxal, el este, aşa cum au remarcat şi prietenii săi, profund influenţabil în zonele exterioare şi convenţionale, ca orice om civilizat, şi înlăuntrul spiritului său, dacă-l putem numi spirit, îndărătnic pe e  cunoscut de unul singur, şi original ca un barbar.

Aparenţa lenei în acţiunea fizică este numai o aparenţă. Se gîndeşte obsesiv zile şi nopţi la o singură viziune, iar cînd scrie sau mai degrabă o dictează dă iluzia improvizaţiei.

E probabil că nu va reuşi niciodată să-şi constituie o familie, din excesul de idealizare a ideii de femeie iubită.

Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu.

Nu-I place să călătorească, deşi a călătorit, nu iubeşte lucrurile de care atunci cînd le posedă se desparte repede, cu o bucurie ironică.

Citeşte de nenumărate ori, mereu şi mereu, aceleaşi cărţi, cum ar fi bunăoară poemul Ghilgameş, Cartea lui Iov, Odiseea şi unele piese ale tînărului scriitor Shakespeare.

O oră pe an este extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu.

Acum, la această dată, are 44 de ani şi a traversat din creier pe hîrtie încă un metru cub de cuvinte scrise, din care poate se vor allege cîteva poezii bune.

Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Istria şi se gîndeşte căprea mare lucru nu este de spus despe sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea general a speciei umane, este cum mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi eu, are natura unei misterioare oglinzi.

1 noiembrie 1977

Autoportret

Prietenii mei, scriitorii macedoneni, mi-au cerut pentru această carte de versuri apărută în măiastra limbă macedoneană a lui Taşko Sarov, să-mi fac un autoportret în cîteva pagini tipărite.

Mi-am pus la mînă ceasul de auzit şi la ochi ochelarii de micşorat timpul şi mi-am zis că, cel mai frumos autoportret al meu în limba macedoneană, ar fi dedicaţia pe care-o pun pe fruntea cărţii şi anume aceasta.

Iubite cititorule al meu din Macedonia, îţi dedic această culegere de versuri cu prilejul faptului că ne-am întilnit în timpul vieţii noastre, iar nu în timpul vieţii altora.

Dacă nu este mulţumitor acest autoportret, atuni aş mai adăuga faptul că a te naşte este o sugrumare, iar a muri, un strigăt. Faptul de a te fi născut este atît de uluitor şi de mirabil, încît este mai degrabă asemuitor întîmplării, decît legii.

Voi zice şi eu în consecinţă că întîmplarea naşte legi, iar legile nasc întîmplări.

Întîmplarea nemaipomenită de a  fi cal poate fi asemuită cu nemaipomenita întîmplare de a fi arbore.

Pe om îl ispăseşte de individualism cuvîntul, care este un organ colectiv al umanităţii, dacă nu cumva singura ei fiinţă fragmentată în nesfîrşite substantive şi verbe rostite de pieritorii globului pămîntesc.

Despre poezie am o părere foarte bună.

Dacă din punct de vedere sociologic omul este dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul  este explozibil ca şi dinamita, din punctul de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă de nejefuit.

Averea cea mai sigură şi cea mai importanta pe care o are umanitatea din timpul umanităţii mele este poezia fiecărui om în parte, – şi în acest sens înţelegem estetica ca pe expresia cea mai fiinţîndă a eticii.

Poetul este aidoma unei moaşe de ţară care ajută femeia pe cîmp să nască. Dar a confunda moaşa cu miracolul naşterii ar fi un cîntec al surzilor.

Poezia poetului stîrneşte poezia intimă a fiecăruia.

Un poet este cu atît mai măreţ cu cît cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înşişi.

Închei adăugînd că Podul de la Struga e un curcubeu căruia-i zărim bolta, – şi ale cărui picioare nu i le zărim, – dorindu-i-le lungi-prelungi ca ecuatorul.

Ave!

Al vostru Nichita Stănescu

Azi,

Struga 1982

Nichita

Advertisements

One thought on “Nichita

  1. “Un poet este cu atît mai măreţ cu cît cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înşişi.”
    Asta nu o mai auzisem… dar ce minunat suna….

    Like

    Reply

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s