Despre dezamăgire

Mi s-a spus ca nu sunteti anuntati de articolele publicate in alta sectiune decit “Acasa”. De aceea, tot ceea ce a fost publicat in Sectiunea Blog-glob-iZme ar trebui sa le copiez aici.
Ok. iata-le, unul cate unul.
Submitted on 2012/12/28 at 5:45 AM

Despre dezamăgire

Dezamăgirea este o slăbiciune a persoanei care trăieşte acest fel de sentiment, această reacţie emoţională corelată cu un gând, cu un proces mental, cu un întreg complex de gânduri şi credinţe, cu un sistem comparativ. Cine gândeşte că este dezamăgit, aduce tristeţea şi nemulţumirea că lucrurile nu au mers aşa cum s-a gândit, cum s-a aşteptat, cum a sperat.

Dez-amăgirea este, însă, şi ieşirea din amăgire. Aş spune că asta e partea bună, folositoare a acestui tip de experienta. Ieşirea din această stare se produce cu adevărat doar atunci când persoana înţelege sensul cuvântului, când reuşeşte să vadă invizibila cratimă. Pe cale raţională, înţelege că şi-a dăruit puterea, încrederea, inima, valoarea unei alte persoane, sau unei situaţii, ori unei credinţe, a investit în ceva perisabil sau ireal, oricum, neautentic. Iată că Adevărul a ieşit la iveală, şi, în loc să se bucure, sau dacă nu se poate chiar bucura, măcar să se felicite că a mai învăţat ceva, omul se supără, se intristează, îşi scade şi mai mult puterea neacceptând “ceea ce i s-a întâmplat, uneori chiar neiertându-se pe sine. Nu poate suporta eşecul pentru că omul vrea să fie doar frumos, bun, victorios, îşi doreşte ca investiţiile sale să fie profitabile. Toate, daca se poate.

Probabil că cel mai grav este atunci când omul este dezamăgit de sine. Credea în talentul său, in puterea sa, credea în sine, a investit însă într-o acţiune, într-o persoană, într-o situaţie din afara sa, şi, a pierdut. Greu se poate ierta, dar mai ales greu se poate analiza. Obiectivitatea e greu de atins, iar atunci când se începe o analiză pornind de la dorinţa de a ieşi basma curată, e aproape firesc că rezultatul va arăta că mediul, subiectul, situaţia, cealaltă persoană sunt de vină pentru nereuşita analizatorului.

O fi trăit oare şi Iisus această stare? O fi fost el dezamăgit de cei care cu câteva zile înainte de judecata sa îl adulau, îl iubeau, îi spuneau “Mai spune-ne, Învăţătorule, mai învaţă-ne!”, iar în ziua judecăţii aruncau cu pietre ori cu vorbe grele de genul “M-ai dezamăgit! N-ai acceptat să fii regele nostru, să ne salvezi neamul!” Vor fi fost şi astfel de reacţii, gândesc eu acum, în vremurile noastre, văzând suficiente exemple asemănătoare, chiar dacă – nu? – între timp omul a evoluat!

Iisus doar s-a rugat pentru ei, spunând: “Iartă-I Doamne, că nu ştiu ce fac!” căci el ştia că ei chiar nu ştiau, el cunoştea omul pentru care se întrupase tocmai pentru a-i aduce înţelepţirea, lumina cunoaşterii, a adevărului. Venise să dărâme o lume, nu s-o conducă pe cea care era. Venise să aducă lumina, să schimbe credinţele prin care cei mulţi erau forţaţi a sta departe de Dumnezeu-Tatăl şi a asculta numai de farisei, de rabinii atoateştiutori. Iisus nu a venit să aducă pacea, ci sabia-lumină a adevărului. Greu însă pentru el, când până şi duzina de prieteni ce-i vroiau binele nu înţelegea mai nimic. Căci de-abia după moartea sa pe cruce apostolii au început a înţelege, a dobândi învăţătura; de-abia din corpul său de slavă a reuşit Iisus a le deschide minţile, a-i face mari apostoli, cu haruri extraordinare pe care, însă, nu le-au putut dobândi până atunci. Iuda, învăţatul şi ştiutorul de carte, intelectualul, a fost şi întâiul trădător. Şi Petru s-a dezis că-l cunoştea atunci când l-au încolţit gărzile. Dar mai apoi a construit biserici.

Trădarea vine tot din dorinţa de a supravieţui în corp, comod, nederanjat de adevăr, din nevoia de a câştiga ceva, cel puţin liniştea personală. Marea majoritate a marilor conducători din istoria noastră au fost trădaţi. Trădarea se face ori din orgoliul că ştii mai mult, poţi mai mult, ori din dorinţa de a fi mai mult, de a obţine ceva peste ceea ce ai şi ai putea dobândi cinstit, ori cel puţin de a trăi satisfacţia că a murit şi capra vecinului, nu doar a ta.

Şi păstorul informat de oaie îşi trădează viaţa, trădează curajul de a vieţui, trădează iubirea mamei sale. Poate că s-a gândit că e mai demn să se lase omorât decât să fugă salvându-şi viaţa. Era mai interesant, oricum să devină o victimă şi avea şanse mari de a rămâne un personaj în istorie în felul acesta mai degrabă decât ar fi putut ajunge faimos dacă trăia şi ne scutea de virusul genetic moştenit al laşităţii, al resemnării mioritice, de capul plecat, de renunţare, de victimizare. Poate astfel o fi înţeles el îndemnul lui Iisus de a da ceea ce ţi se cere, şi cămaşa de pe tine la nevoie. Şi n-o fi avut cămeşă, şi astfel a dat întreaga cireadă… sau se spune altfel? Poate, acum nu-mi amintesc cuvântul, dacă o fi altul pentru … ah, da, turmă! Probabil că turma era de dăruit, şi n-a putut s-o dăruiască pentru ca nu i s-a cerut. Decât să dăruiască turma, mai bine şi-a dăruit viaţa. Aş scoate balada asta din toate cărţile. E îmbibat aerul românilor de damful Mioriţei. De sacrificiul femeii, Anei, zidite de vie, copilaş purtând în ea, doar pentru a mulţumi un domnitor Negru(-vodă) doritor de mânăstiri. Dacă te duci în Mânăstirea Argeşului şi te uiţi cu atenţie la toate simbolurile celtice, masonice, la desenele ritualice, înţelegi de ce a fost nevoie de sacrificiul vieţii nenăscute dimpreună cu sacrificarea femeii.

Mie una ţin minte că mi-a plăcut Balada lui Toma Alimoş. Acolo da, curaj, adevăr, bărbăţie, dreptate, faţă-n faţă cu hoţia, cu falsitatea (rudelor), cu lipsa de judecată. (Hoţia şi trădarea sunt surori.) Măcar nu stă cu mâna pe fluier cântându-şi singur prohodul. “Lumea nu va fi distrusă de cei ce fac rău, ci de aceia care doar stau şi-i privesc, şi refuză să intervină.” (Albert Einstein)

Cum să înveţe omul că a greşit dacă nu-i nimeni să-i spună asta? Dacă s-a obişnuit cu bunătatea şi iertarea şi înţelegerea altora, ălora buni, înţelegători, împăciuitori? La şcoală primeşti o notă mică dacă ai greşit şi n-ai ştiut la lecţie. După ce termini şcoala nu ştii cum să aplici teorema lui Pitagora în relaţia cu prietena pe care eşti invidioasă, în relaţia cu bărbatul care ţi-a furat iubita… Ieşi în lume, te angajezi în câmpu’muncii şi înduri prostia şefului pentru că, deh, el are pile, e uns. Înveţi să te umileşti, să-ţi pleci capul, să taci, să fugi, să mori încetul cu încetul pentru binele firmei, pentru binele şefilor. Îţi pierzi poate şi familia, şi sănătatea, dar, uite, îţi păstrezi jobul de la 9 la 9 pm. Că doar aşa face toată lumea. Şi n-o să fii tu vreun diferit!

Cum să înveţe omul că se află în iluzie dacă nu are cu ce compara? Că numai aşa a învăţat el să gândească, având repere, termene de comparaţie.

Când Iisus a spus să nu reacţionezi, mai ales la violenţă, să nu judeci tu, să-l laşi pe Dumnezeu să judece, căci mult mai aspră pedeapsă va primi cel ce a greşit decât ar putea primi de la tine, ori poate că şi tu meritai întrucâtva, caci nimeni nu e fara de pacat şi, neavând cum să ştii ce plăteşti, e mai bine să mulţumeşti şi să înveţi pe mai departe… când a spus să te iubeşti pe tine astfel încât să-l poţi iubi în egală măsură şi pe aproapele tău, să fii tu drept, cinstit, iubitor, bun, onest, curat, indiferent de cum sunt alţii, şi să cauţi să vezi frumosul până şi în ochii unui câine mort, când a spus să nu-ţi faci chip cioplit şi să-l iubeşti pe Dumnezeu înainte de orice, de oricine, mai presus de orice şi de oricine, să nu te încrezi în oameni, căci oamenii pot greşi, ci doar în Dumnezeu să te încrezi, şi câte şi mai câte, a întins el, Iisus, in faţa oamenilor o altă viaţă, un alt fel de gândire din care comparaţia cam lipsea, în schimb oferea un alt fel de reper: perfecţiunea lui Dumnezeu. Spre aceea să tinzi, şi vei depăşi toate micimile lumii. Să cauţi în tine împărăţia lui Dumnezeu, şi căutând-o, vei ajunge la ea. De n-o vei căuta, n-o vei găsi.

Când şi-a trimis învăţăceii în lume le-a spus că prin ei se va face lucrarea, prin trupurile lor, chiar dacă acestea erau învăţate doar cu pescuitul peştilor. Dar ca să te dai la o parte din calea Domnului, să-L laşi să te folosească, nu e o treabă pentru oricine, încă! Să preţuieşti mai mult sufletul decât trupul, decât mintea, gândurile, să nu mai ai cum să fii dezamăgit, să te ancorezi doar în Iubirea, Inţelepciunea, Dreptatea şi Voinţa lui Dumnezeu, să ajungi a-L iubi chiar dacă ţi se spune că te pedepseşte, că stă la colţ cu bâta, ori că e duşmănos, si asta trăind în continuare în lume, nu e uşor. Chiar dacă ştii, tot El ţi-a spus: “Să fii în lume, dar să nu fii din ea.”

Cu fiecare dezamăgire ne întărim în eul nostru mic. Cu fiecare palmă primită ne întărim în Sinele nostru divin. Cu fiecare reacţie, cu fiecare minciună, cu fiecare cedare a puterii sufletului din noi, ne-ndepărtăm de Adevăr. De-am înceta să-L mai trădăm pe Iisus…

©Daniela Marin, 2012

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s