Despre frică

Submitted on 2012/12/03 at 9:45 PM | In reply to daniela maria marin.

Despre frică

Vă aminţiţi de vremurile când eraţi copii, când vă jucaţi inventând poveşti, scenarii, interpretând diverse roluri?… Era vreo acţiune din scenariul jocului inventat pe care să nu o puteţi întreprinde, interpreta? Era ceva imposibil?… Atunci când vă lipsea ceva din décor, din recuzita pentru “spectacol”, vă blocaţi şi nu mai continuaţi jocul?… Nu cred. Cred că operaţi modificări de scenariu, (dacă era cazul), pe loc sau investeaţi cu respectivul rol sau cu funcţia ce vă era necesară un alt obiect şi, astfel, vă continuaţi jocul-povestea folosindu-vă la maximum imaginaţia şi inteligenţa, precum şi resursele disponibile. Resursele la îndemână îşi puteau schimba înfăţişarea sau calităţile după dorinţa voastră.

[La fel cum se întâmplă şi pentru Sonmi 451, care, intrând în camera eliberării sale, o vede, în primele secunde, goală, rece, cu pereţi de piatră, apoi înţelege că la o simplă apăsare de buton, întreaga realitate a camerei se schimbă, pereţii devenind coloraţi, luminoşi, frumoşi. (Somni 451, erou şi ulterior, în timpuri viitoare, zeitate, este personajul ce intruchipează iubirea, puritatea, adevărul şi puterea lui, dar şi sacrificiul în filmul Atlasul norilor.)]

Acest tip de joc continuă în prezent. Numai că acum, există şi calculatoare! Există posibilitatea creării unor obiecte, personaje, decoruri şi chiar acţiuni virtual-virtuale, folosindu-se de un singur obiect, calculatorul. Nu ca în cazul nostalgicul joc al copilăriei adulţilor de azi, când îţi trebuiau oarece obiecte şi, mai ales alţi copii în jurul tău pentru a-ţi pune în scenă povestea. In limitele posibilităţilor oferite de un joc pe calculator, copilul din ziua de azi îşi croieşte poveştile, scenariile şi jocurile nu afară, în faţa blocului, ci inăuntru, în camera lui, de cele mai multe ori singur, în faţa calculatorului.

Dar noi, adulţii de azi, ne mai păstrăm acele capacităţi, procedăm ca atunci când eram liberi să inventăm şi să investim obiectele cu calităţi imaginare, doar pentru a ne duce la îndeplinire visul? Procedăm astfel şi în prezent?… De câte ori nu v-aţi blocat, nu v-aţi oprit din a duce până la capăt un proiect, o idee pentru că v-aţi împiedicat de lipsa cine ştie căror resurse?

[Umane, materiale, financiare, informaţionale, indiferent de calităţile cu care le investim, resursele sunt, în esenţa lor, ENERGIE! De care, de fapt, nu ducem deloc lipsă. Atâta doar, că, pentru a accesa această energie, divină-universală, din care toate sunt făcute, trebuie mai întâi să învăţăm că există, să-i recunoaştem existenţa.]

Cum ar fi să ne putem întâlni cu noi înşine, cu copilul plin de credinţă, acea credinţă care-l poartă pe deasupra oricăror lipsuri, îl susţine să nu se împiedice de nicio lipsă, de nicio absenţă, plin de curaj, având îndrăzneala de a demonta chiar jucăria preferată doar pentru a o cunoaşte, acel copil curios şi doritor să cunoască, să experimenteze, să creeze şi să-şi experientizeze viaţa cât mai liber?

Frica se moşteneşte şi se copiază. Se transmite ca un virus. La fel şi pizma, ori invidia, sau ura. Toate din gama opuselor Iubirii. De la frica de dispariţie, de pierdere a oricărei amprente personale, a fantasticului “eu”, pierderea dovezilor propriei existenţe şi până la frica de a nu rămâne mai prejos, de a nu fi evaluat, catalogat ori stigmatizat negativ în raport cu altul/alta/alţii, oamenii s-au învăţat a se compara cu ceva exterior, cu cineva “mai bun”, “mai deştept”, “mai capabil”, din exteriorul lor. Şi-atunci, cum să se termine cu războaiele? Ce tupeu avem să ne dorim pacea în lume când noi nu suntem capabili să facem pace cu noi înşine, cu Dumnezeu, cu sufletul nostru, cu oamenii pe lângă care ne defilăm viaţa ca pe o paradă de 23 august comunistă?

Frica se predă. În grădiniţe, în şcoli, dar mai ales acasă. Se prinde bine, se învaţă repede din chiar strigătele speriate ale părinţilor când, vai, a căzut bietul copilaş care de-abia învăţa a merge. Se învaţă din privirile tăioase şi ameninţătoare ale unor educatori obosiţi şi isterizaţi de lipsurile din propria viaţă. Se învaţă din reacţiile emoţionale intense ale adulţilor, se învaţă din cuvintele lor, din expresia feţelor, din energia lor.

Frica este un virus-demon. Odată ce energia fiinţei noastre a fost atinsă cu frecvenţele fricii, suntem obligaţi a o învăţa, a o manifesta, dar şi a o transcende. La fel cum se întâmplă şi cu gripa. O trăim, o cunoaştem, o experientizăm, apoi o depăşim, trecem dincolo de ea, ne vindecăm şi, mai mult, devenim imuni la acel virus. (Desigur, veţi remarca extraordinara multiplicare şi modificare a viruşilor in ultimii ani. Tulpinile se modifică, se adaptează, învaţă cum să treacă de la un organism animal la unul uman într-o viteză uluitoare. S-ar răsuci Darwin în mormânt dacă ar putea. Ce miliarde de ani? Uite, o lună, trei, un an! Asta de viteză de evoluţie!)

Dacă mamei îi este frică, ea transmite frica bebeluşului său. Încă de la naştere, din durerile naşterii, pruncul este expus “radiaţiilor nocive” ale fricii. Energia fricii rămâne încapsulată în corpşorul de-abia ivit. Poate că este primul lucru pe care îl înregistrează sistemul nervos, prima reţea neuronală formată în primele minute după naştere. Din mediul cald, umed, întunecos, pruncul “cade” într-un mediu uscat, plin de zgomote şi o lumină puternică, pe cât de puternică şi-o pot permite bugetele spitalelor.

Apoi, se adaugă altele. Una după alta, fricile se adună, se intăresc, îşi formează armate şi încep cucerirea sufletului. Armatele fricii cuceresc teritoriu după teritoriu, simţire după simţire, gând şi fel de a gândi, de a privi, de a simţi sunt influenţate, conduse după matricea fricii, în direcţia impusă. Fiind atât de numeroase, aceste armate ajung a fi recunoscute drept conducătorii fireşti şi raţional acceptaţi… păi, dacă raţiunea se formează astfel, având frica la baza sa, cum ar putea să fie altfel decât firesc? Iată cum firescul se îndepărtează de natural.

Întreaga noastră educaţie, instruirea, asimilarea cunoştinţelor sunt marcate de frică. Auzim in jurul nostru crâmpeie de propoziţii de genul “Nu ţi-e frică de/că…”, “Mă tem că…” Elevul este ameninţat că nu va lua premiul 1 pentru că “escu” învaţă mai mult şi mai bine. De teama asta, elevul se îmbolnăveşte pe dinafară şi pe dinăuntru, muncind disperat ca să nu cumva să fie mai prejos decât “escu”. Elevul este încurajat – şantajat, ispitit sau pervertit şi convertit la viitoarea mentalitate legată de şpagă – fiind condiţionat cam aşa: “dacă iei 10, îţi iau bicicletă. Dacă nu, ai să stai şi-ai să te uiţi cum merge ‘escu’ pe bicicletă, până la adânci bătrâneţi!”Cât de sumbră perspectiva “adâncilor” şi “bătrâneţi”! Cum să eradicăm şpaga şi să visăm la iubire necondiţionată când toată structura gândirii, mentalităţii şi atitudinii noastre se bazează şi se dezvoltă pe şi prin condiţionări? Ah, da, dacă schimbăm acest tip de educaţie şi de instrucţie, s-ar putea să putem visa. “Dacă”… “s-ar putea să…” …!!! Vedeţi, e foarte greu să eliminăm pe “dacă” şi consecinţa sa, “atunci”! Vorba ceea, de la matematică citire, dacă a+b=c, atunci c-a=b. Nimic mai mult, nimic mai puţin.

Tot o variantă a fricii este şi “Nu cred că pot.” E firesc dacă nu cred, atunci nu pot. Negaţie consecutivă. Logică elementară.

Şi ce-am putea face? Să dăm piept cu frica? Să ne punem faţă-n faţă cu ea, să o întrebăm ce vrea, de fapt? cine este, de ce este, şi ce are cu noi? Ar fi o variantă, pentru un anumit palier de conştienţă şi înţelepciune, de raţionare, evaluare şi analiză, o variantă a introspecţiei realizate folosindu-se aceleaşi unelte, respectiv cei doi poli opuşi ai minţii dualiste, liniare, ordonatoare a consecuţiei timpurilor.

Să o îmbrăţişăm, să o acceptăm, să o iubim pe frică, să o liniştim, spunându-i ei, fricii, că nu trebuie să se teamă de noi, că nu vrem să o ucidem, să-i facem rău, nu vrem să o negăm, să-i negăm existenţa, dimpotrivă, o recunoaştem, că nu vrem să luptăm cu ea, pentru că ne-am săturat să ne trăim printre extreme, printre lupte şi zbateri, între “succesuri” şi “insuccesuri”, între stânga şi dreapta, între bine şi rău…?
Şi-o să ne creadă? Dacă îi spunem toate astea, o să ne creadă şi… n-o să ne mai domine?
Până nu încerci, n-ai cum să ştii. Până nu guşti, nu ai cum cunoaşte gustul. Până nu iubeşti tot ceea ce este viaţa ta, nu ai cum să depăşeşti nici frica, nici ura, nici pizma, nici invidia, nici comparaţia, nici competiţia absurdă, om contra om, cocoş contra cocoş. Până nu înveţi să iubeşti, nu poţi iubi. Până la urmă, asta facem, învăţăm a iubi totul, oricând, în orice palier, dimensiune, viaţă, spaţiu şi timp.

“Iubeşte-ţi aproapele CA PE TINE ÎNSUŢI!”

Si-atunci nici nu-ţi mai vine în minte a ridica piatra şi a o azvârli împotriva altui om.

Şi-atunci când inveţi să-l iubeşti pe Dumnezeu mai înainte de orice, şi de oricine, pe Dumnezeul Viu şi Adevărat, nu pe cel cioplit ori pictat, înveţi şi să nu te mai temi să iubeşti, să nu te mai temi să fii. Aşa cum eşti. Ai rostul tău. Exact aşa cum eşti.
Dumnezeul, sau Sufletul de la Dumnezeu venit, ŞI din interiorul tău, te vor ajuta să iubeşti pe Dumnezeul din altul, şi din alta, şi din alţii, şi-atunci nu vei mai suferi, pentru că nu vei mai lupta, pentru că ai înţeles că ceea ce nu poţi atinge, ceea ce nu poţi înlocui dacă ai distrus, nu poate fi al tău. Când nimic nu e “al tău”, eşti liber. De orice frică.
Când înţelegi, recunosti Iubirea ce eşti, şi îţi permiţi să fii iubire, atunci totul va fi iubire. Orice, oricine, oricând.
Be love! Everything else is love.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s