Ziua eternului copil

1 iunie, Ziua Copilului

Sărbătorirea copilului este o idée minunată, desigur. Alături de Ziua Femeii  sau Ziua Mamei aşa cum obişnuiam să spunem şi să credem când eram “noi”  mici, adică una din generaţiile atât de norocoase să trăiască, să experimenteze, să supravieţuiască şi să făcă parte dintr-o istorie a României de azi încă neclară… nu ziua, ci ţara… Sau istoria?…  Atâtea schimbări şi tranziţii, atâtea calităţi şi embleme, de la “şoimii patriei”, la “pionieri”, la “utecişti”, prin care au trecut elevii de-atunci şi care azi sunt părinţii copiilor şi adolescenţilor ce şi-au sărbătorit Ziua Copilului în 1 Iunie 2013.

Pentru mine, acest 1 Iunie a fost chiar special. Am pornit de dimineaţă din Bucureşti înspre Râmnicu Vâlcea. Un drum mărginit parcă nu de liniile delimitatoare ale benzilor autostrăzii, ci de nori albi, pufoşi şi veseloşi, atât de clar decupaţi pe seninul cerului încât păreau globuri atârnate cu un fir invizibil de undeva din chiar sursa bucuriei vieţii.  La Râmnicu Vâlcea mergeam pentru ca ea, fiica, sărbătorita, să participe la un concurs de pian, să se “sărbătorească prin muncă”.

Special nu a fost faptul că de 1 iunie ea trebuia să “muncească”, se mai întâmplase şi în alţi ani s-o facă, ci faptul că acolo m-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală, şi el părintele a doi copii “muncitori de ziua copilului”, dintre care unul înscris la acelaşi concurs de pian. Prezentul şi trecutul, stâlpii de rezistenţă ai timpului pe care îl inventariem uneori după vârstele copiilor noştri,  au început să gliseze în mintea mea printre emoţii şi amintiri, printre vârste şi calităţi sau funcţii. Între mamă, copil, colegă, fostă elevă, eul meu se agita vesel pe dinăuntru, intuind poate o şi mai mare emoţie ce-avea să mă arunce departe în timp, în chiar timpul copilăriei mele.

Intrând în sala în care se desfăşura concursul m-am simţit copleşită de o căldură ce tremura aerul. Iubitori ai muzicii clasice, părinţi emoţionaţi ai căror copii cântaseră deja, profesori şi alţi concurenţi aşteptau să o asculte şi pe fiica mea, ultima concurentă din acea categorie. M-am aşezat undeva la mijlocul sălii şi-am început să mă rog să nu-i mai fie rău copilei mele. Cu jumătate de oră înainte de a intra în concurs, brusc a simţit un junghi în piept, i-au amorţit braţele, nu mai putea să cuprindă claviatura pianului fără să simtă acea strângere în piept, acel junghi. Poate erau emoţiile, poate era oboseala din ultimele două luni, pline de tot felul de concursuri, concerte, teze, teste… Poate era un junghi intercostal. Nu ştiu. Am încercat să o liniştesc şi m-am rugat să fie capabilă să cânte cât de bine îi era posibil în acel moment, dar mai ales să fie sănătoasă.

Sala era frumos aranjată. În faţa noastră, a publicului, pianul trona maiestuos, alături de el şi în spatele spaţiului dedicat scenei, se înfăţişau tot felul de icoane pictate de copii, elevi ai Şcolii Populare de Arte, apoi, în faţa lor trofeul concursului şi, chiar paralel cu pianul… afişul pe care era tipărit numele concursului, data, dar mai ales o fotografie a doamnei profesor Irina Şaţchi. Mă atrăgea irezistibil imaginea acestei doamne. Mă simţeam răvăşită şi nu reuşeam să înţeleg de ce. Pentru câteva clipe am gândit că poate era firesc, că trăiam reverberaţiile “junghiului” de mai devreme amestecate cu emoţiile fireşti şi părinteşti. Fiica mea cânta de ceva minute şi se descurca suficient de bine, ba chiar cânta frumos, când, brusc, am înţeles de ce privirea mea se muta mereu la fotografia doamnei Şaţchi în loc să mă uit la ea, am înţeles de ce nu puteam să-mi liniştesc bătăile inimii atât de tulburate: o asemănare izbitoare cu mama mea, aşa cum arăta ea în tinereţile ei, aşa cum eu nu o văzusem decât în câteva fotografii vechi. Între copilul din mine căruia îi era atât de dor de mama sa şi mama fiicei mele, locul din inima mea a fost câştigat pentru câteva minute de copilul căruia i s-au umplut ochii de lacrimi. Am lăsat pleoapele să dizolve lacrimile şi mi-am amintit cât de mult iubea mama mea muzica, cât de mult îşi dorise să cânte la operă şi cum n-o lăsaseră părinţii să se facă “artistă”, căci la vremea aceea nu era deloc o onoare să fii artistă. Cât s-o fi sufocat în lumea în care a trebuit să se mişte după aceea, după ce i s-au împiedicat aripile ori chiar i s-au tăiat! Câtă tristeţe se-ascundea sub zâmbetul ei în timp ce primea aplauzele surorilor şi fraţilor care, ani de-a rândul o rugau şi chiar insistau să le cânte când se-adunau cu toţii, de sărbători!  Mi-am amintit cât de mult s-a bucurat să mă trimită pe mine la liceul de muzică, să fac eu ceea ce nu i se permisese ei, cât de mult şi-ar fi dorit ca eu să-i împlinesc visul cel mare şi tăinuit într-o nevăzută firidă a inimii. De-ntâi iunie copilul din mine s-a împletit cu femeia şi cu mama din mine, a adunat la un loc bucuria şi tristeţea şi dorul, făcându-le pe toate una. Copilul şi iubirea lui inocentă au câştigat.

E greu să ştii câte se petrec într-o femeie-copil-mamă. Câte se ascund în spatele unei tăceri ori în spatele unei priviri rătăcite într-un petic de cer. E şi mai greu să fii copilul nimănui. Singura salvare este să ştii fără de dubiu că eşti copilul lui Dumnezeu. Şi-atunci, toate aceste emoţii şi doruri şi gânduri se topesc într-o iubire plină de bucurie, în starea aceea de siguranţă şi încredere şi putere pe care numai în braţele mamei o mai trăieşti.  Copilul lui Dumnezeu nu este niciodată singur. Copilul acesta are toate vârstele posibile pentru că el este etern. Acestui copil îi putem spune “La Mulţi Ani Frumoşi şi Bucuroşi” oricând, în orice zi, în orice clipă.

© Daniela Marin, 2013

Advertisements

One thought on “Ziua eternului copil

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s