Despre moarte – 1

Cine ar citi articolul ăsta cu inima liniştită? Cine ar putea să vadă acest titlu şi l-ar deschide ca şi cum ar deschide articolul “Despre mângâiere”, de exemplu? Poate cei interesaţi de acest subiect ori cei curioşi şi poate (da, chiar! La asta nu mă gândisem!) cei cărora le place ceea ce aştern pe-aici, printre cuvinte şi din acest motiv ar trece peste mica strângere de inimă din momentul “t zero”…  momentul iniţial, cel al impactului.

De la bun început îmi voi lămuri perspectiva, unghiul din care privesc eu acest subiect. Moartea este o eliberare din limitele fizicalităţii, ale densităţilor şi frecvenţelor corpurilor naturii pământene, este o trecere, o călătorie prin spaţiu, un zbor printre frecvenţe, dimensiuni, lumi. Moartea nu este opusul vieţii. Viaţa nu are opus. Nu are o contraparte. Manifestarea da, are. Absenţa manifestării, a materialităţii – înţeleasă din perspectivă umană – poate fi considerată partea opusă, cealaltă faţă a monedei.  VIAŢA însă, aşa cum o înţeleg eu, doar ESTE, fără de început şi fără de sfârşit.

(vedeţi, începusem să scriu despre moarte şi până acum am scris mai mult despre viaţă! Hm!)

Ceea ce întunecă moartea este suferinţa desprinderii spiritului, a energiei vieţii dintre limitele, formele în care s-a ataşat să experientizeze o suficient de lungă perioadă de timp. Unii numesc acest proces ataşament. Ne ataşăm, adică ne alăturăm formei şi ne este comod, confortabil şi plăcut să fim în acea formă, ne bucură să experientizăm potenţialul conţinutului conţinut în acea formă! (nu, repetiţia nu este o greşeală, ci o “voire”! )

Nu ştiu dacă la fel o fi, dacă aceeaşi suferinţă sau acelaşi fel de suferinţă îndură viaţa-duhul-spiritul şi atunci când intră într-o formă. Nu-i uşor nici atunci, cu siguranţă, să te scobori pierzând din lumina-energia-din ceea ce eşti prin toate palierele de vibraţie, de frecvenţe pentru a te “însămânţa” într-un embrion. Dacă durerea şi suferinţa acompaniază atât naşterea cât şi moartea înseamnă oare că acestea nu pot fi evitate, sunt experienţe incluse în mod obligatoriu în “programul” conştiinţei? Dar nu sunt acestea doar etichete, nume puse unor stări? Starea de dezintegrare a unei molecule este o stare a suferinţei? Ori starea de evaporare a apei? Cine trăieşte suferinţa evaporării? Conştiinţa apei trăieşte experienţa transformării din stare lichidă in stare gazoasă cu durere? De unde să ştiu eu asta? Cum aş putea şti ceea ce trăieşte-experientizează un alt fragment din oceanul conştiinţei, o altă scânteie desprinsă din focul divin?

Durerile pe care le trăieşte un corp, descompunerea lăuntrică, desfacerea legăturilor chimice, neuronale, electrice, până la desfacerea legăturii gravitaţionale, nu pot fi evitate? Spectatorul prezent la scena suferinţei de dinaintea acestei desprinderi trebuie să simtă compasiune şi să încerce a uşura prin rugăciuni şi printr-o emisie constantă de iubire procesul muribundului. Dacă însă, acest spectator este egoist şi se gândeşte la ceea ce pierde el, la sfârşitul relaţiei sale cu spiritul-corp-persoana (fie ea om sau animal) sau dacă participarea ca martor îi provoacă dureri ascunse dintr-un timp trecut, îi reaminteşte de momente similare pe care le-a trăit altcândva, atunci acest spectator nu este prea de folos acelui suflet şi desprinderii sale.

Cum să ne bucurăm de eliberarea unui suflet din experienţa terestră? Există triburi, culturi şi tradiţii care cântă cântece vesele, vorbesc în jurul muribundului de toate lucrurile frumoase pe care le-au împărtăşit, de calităţile şi realizările sale, se roagă pentru ca acest suflet să plece senin din corpul în care l-au cunoscut, să plece împăcat şi liniştit că a fost apreciat, că şi-a făcut treaba, în pace cu toate celelalte suflete, fără de neiertări pentru greşelile comise, adică fără a mai rămâne fire de legătură cu spaţiul în care s-a manifestat. Când iertarea şi iubirea dezleagă nodurile prin care un suflet este ataşat de un corp, acestuia nu-i rămâne decât să zboare liber în cerul existenţei sale.

Şi cum am putea şti, de exemplu, că sufletul unui câine ne-a iertat pentru ceea ce noi ne considerăm a fi vinovaţi? Cu siguranţă ne iartă. Rămâne să ne putem ierta noi pe noi înşine. De fapt, iertarea ca şi neiertarea sunt facultăţi ale conştienţei şi conştiinţei limitate într-o formă şi un conţinut.

Şi totuşi, cum rămâne cu trecerea prin durerile fizice, prin suferinţa dinaintea morţii? De ce este ea necesară? De ce nu se poate decupla duhul brusc, pur şi simplu, aşa cum, probabil că se întâmplă celor care mor în somn? Nu ştiu dacă şi în accidente în care nu apuci să conştientizezi impactul, ameninţarea, să trăieşti frica de dispariţie, dar cred că în stare conştientă, atunci când simţurile fizice sunt cuplate cu scoarţa cerebrală, cu sistemul nervos, cu procesorul manifestării în această formă, atunci cu siguranţă se simte, se experimentează durerea fizică. În absenţa analizatorilor simţurilor fizice s-o mai simţi durerea? Păi, atunci când ni se face o anestezie, mai simţim durerea? Substanţele ce induc o stare de absenţă a conştienţei au vreun efect asupra sufletului-spiritului-duhului vieţii? Dacă răspunsul este afirmativ atunci probabil efectul este unul de imponderabilitate faţă de corp. Sufletul-conştiinţă are posibilitatea să călătorească în afara corpului, dar încă are o legătură cu manifestarea, se află în spaţiul delimitat experienţei terestre. Se poate plimba prin sala de operaţie, poate ajunge chiar să treacă într-o altă dimensiune, să înţeleagă lumina, să se întâlnească cu ghizi spirituali sau entităţi “arondate” experienţei terestre individuale şi colective, să descopere arhetipurile matrixului, ale virtualei lumi în care s-a experientizat pe sine până atunci, deci, spiritul-conştiinţă poate prelua învăţăminte, mai exact informaţii (deci şi energie) atunci când se desprinde de trup, chiar şi pentru o scurtă vreme. Dar, dacă trebuie să revină în corp, în funcţie de cât de potrivite sunt toate aceste informaţii-frecvenţe cu corpul, ele se păstrează, se fixează şi rămân valabile şi în starea de conştienţă. Dar unde pleacă sufletul care nu mai revine într-un corp anesteziat? Reuşeşte să plece dincolo de spaţiul delimitat experienţei terestre sau este reţinut de propria sa vibraţie în continuare în acest camp-spaţiu al încarnărilor, al naşterii, evoluţiei, suferinţei şi morţii?…  Este sufletul liber să călătorească oriunde sau zborul său este ghidat de legile universului şi de capacitatea insăşi a sufletului?

La fel se întâmplă să călătorească sufletul departe de conştienţa corpului şi când dormim profund? Se pare că da! Şi cum am putea face astfel încât să ne păstrăm conştienţa – procesarea informaţiilor – la un loc cu conştiinţa, să adunăm inteligenţa corpului cu înţelepciunea sufletului,  cum am putea schimba parametrii analizatorilor şi ai procesărilor cerebrale astfel încât să putem trăi fără de suferinţă, să trecem prin experienţe fără a mai cunoaşte durerea cu care am fost blestemaţi de la alungarea din rai?  (N-o să mai repet aici, cred că am scris destule în articolul “Despre om şi fişa postului lui”).

Schimbarea paradigmei, a înţelegerii şi viziunii asupra Vieţii este un proces îndelungat doar pentru că există miliarde de ramificaţii informaţionale, mai ceva decât internetul creat tot de om! Înţelegerea  conexiunilor, a colapsării informaţiilor-energiilor-câmpurilor sub incidenţa Prezenţei Observatorului Conştient, reclamă energie, iar din perspectiva “liniarităţii” oscilaţiei carteziene, timp. Ceea ce omului nu prea i se mai permite de mult, nu-i aşa? Omul trebuie să muncească cât mai mult, să nu mai aibă timp de altceva, de el însuşi, de Dumnezeu. Timpul îi este porţionat şi dictat.

Unul din efectele trezirii spirituale este controlul timpului, controlul acestei măsuri a “vieţii omeneşti”, a ritmurilor şi legilor naturale şi universale în esenţă, dar restrânse în “domeniul frecvenţelor terestre şi umane”.  Ce se întâmplă când nu mai avem timp? Ne întindem “ca o plajă cerşindă” aşteptând sau acţionând, oricum existând într-o eternitate a iubirii, a luminii din care ne-am scoborât. Trecerea prin evenimente, experienţe, spaţii, situaţii, frecvenţe, câmpuri, dimensiuni etc din interiorul unui punct, ne marchează sau nu. Acumulăm informaţie-energie-lumină-întuneric sau pur şi simplu suntem, în fiecare eveniment, experienţă, spaţiu, situaţie, frecvenţă, câmp, dimensiune etc  exact aşa cum putem fi “acolo”. Poate că într-un “sector de cerc al punctului” suntem amoebă, în altul suntem om, în altul suntem câine.

Sufletului câinelui meu, Benny, îi doresc călătorie uşoară şi experienţe mult mai frumoase decât a avut aici.

(Iar fostului profesor de religie al fiicei mele, pe unde-o fi dumnealui, îi spun şi eu, de întărire, ca şi ea, pe-atunci doar un copil de 10 ani, că toate animalele au suflet- au suflul Vieţii lui Dumnezeu, căci altfel, nimic n-ar exista! Nici măcar biserica şi religia!)

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s