11 septembrie 2001

Mi-era atât de dor să mai scriu ceva aici, în paginile întâmplărilor sufletului şi-ale minţii mele!

Am vrut să scriu despre 11 septembrie. S-a făcut târziu, ceasul a trecut dincolo de ziua de 11 septembrie şi eu n-am apucat nici să mă apuc de scris, d-apăi să mai şi postez.

Mi-era inima întristată pentru miile de suflete obligate să plece în 2001 într-un mod atât de şocant. Mi-amintesc că în ziua aceea participam ca auditor la un curs de autentică spiritualitate. Eram destul de la început în procesul înţelegerii minţii mele cu inima mea sau mai précis a decodificării limbajului spiritului. Am ieşit de la curs pe la ora 17.00. Am mai rămas de vorbă puţin, atât cât să aflu vestea că “gemenii”, clădirile pe care le vizitasem cu câţiva ani în urmă, nu mai erau. Am fugit acasă, am deschis televizorul şi am văzut imaginile incredibile până în clipa aceea. Apoi am văzut o imagine cu o femeie îmbrăcată toată în negru, o femeie de credinţă islamică, chiuind de bucurie, având în spatele ei un bărbat care şi el chiuia şi trăgea in aer cu o puşcă, scoţând nişte sunete ce m-au paralizat, pur şi simplu, pentru câteva clipe. Ochii mi-au rămas insă pe femeie. Era mai tare ca bărbatul în manifestarea bucuriei. Brusc, total neaşteptat şi necunoscut mie, m-a cuprins un val de compasiune, o iubire atoatecuprinzătoare m-a invadat ca stare mai întâi, apoi s-au născut şi câteva cuvinte în minte: “Vai, bietele suflete ale lor!” Asta a durat, să spun aşa, vreo două minute, după care eul, personalitatea şi modul meu de a reacţiona (cele din trecutul de dinaintea cursurilor de spiritualitate) s-au revoltat şi s-a născut întrebarea: “cum pot să manifest înţelegere şi compasiune faţă de ăştia care se bucură că au murit atâţia oameni, că s-au dărâmat nişte clădiri, că au murit oameni nevinovaţi? Altă dată aş fi reacţionat cu totul altfel! Nicidecum aşa! Cât de mult m-am schimbat!… într-un timp atât de scurt! Dar oare e bună schimbarea asta? E bine şi normal să simţi compasiune pentru cei care se bucură de distrugerea vieţilor altor oameni?”

Este foarte greu să înveţi şi să aplici compasiunea şi, în acelaşi timp, să nu rămâi indiferent sau nemişcat. E foarte greu să mergi pe sârma subţire şi suspendată în aerul pe care-l respirăm şi îl alimentăm cu toţii, 7 miliarde de oameni.

Mi-amintesc că atunci, în seara zilei de 11 septembrie am avut prima experienţă de bilocaţie sau de ce-o fi fost ea. Am intrat într-o meditaţie-rugăciune, cu gândul la oamenii care încă mai puteau fi salvaţi, care se aflau printre dărâmături. Dintr-odată s-a petrecut ceva ce nu pot explica, şi m-am trezit fiind într-un loc, pe sub dărâmături, în faţa unui morman de sfărâmături de beton. Capul unui bărbat cu pielea neagră se zărea puţin mai încolo. Am inceput să dau la o parte bucăţile pe care le puteam apuca cu mâinile din toate sfârămăturile alea, i-am eliberat  pieptul şi braţele. Restul corpului era ascuns sub o bârnă mare şi groasă de beton din care ieşeau bare de metal. M-a privit cu ochii în lacrimi. Cu greu şi-a mişcat mâna dreaptă înspre buzunarul de la piept al hainei. A încercat să scoată de-acolo ceva. Mi-am dat seama că nu mai avea putere. Ne-am înţeles din priviri. I-am scos portofelul din buzunar şi l-am deschis. O poză cu două fetiţe cu părul creţ, amândouă mici, până în 6 ani, i-a luminat chipul. Am înţeles telepatic gândurile lui: “Fetiţele mele iubite! Uită-te, vezi cât de frumoase sunt?… Sunt fetele mele! Cine va avea grijă de ele? Ce se va întâmpla cu familia mea?” Am încercat să ajung cu mâna pe capul lui. Curgea un fir de sânge pe obrazul stâng. Aş fi vrut să-i opresc sângele, să-i salvez viaţa, să-i alin durerea, chiar dacă durerea din inimă şi teama pentru viitorul copiilor lui păreau mai puternice decât durerea lui fizică. I-am pus mâna pe piept şi i-am spus: “Nu te îngrijora! Vor fi bine. Chiar le va fi bine mai târziu. “ O licărire de speranţă şi bucurie a umplut ultima lacrimă a acelui om. Şi nu ştiu cum, dar parcă am auzit chemarea unui copil. Nu vedeam unde ar putea fi, dar ştiam că se afla pe-acolo pe undeva, sub dărâmături. Ochii spiritului mi-au arătat că se afla sub o mare bucată de tencuială, probabil ruptă dintr-un plafon. Era o fetiţă, de vreo 6-7 ani. Nu am avut cum ajunge la ea, dar i-am trimis energie şi gândul de a rezista, speranţa că va fi găsită şi salvată. Şi, tare m-am minunat când, două zile mai târziu, am văzut la televizor că fusese salvată de sub dărâmături o fetiţă, această fetiţă.

Ştiu că zilele acelea m-am rugat şi am meditat aproape continuu. Ştiu că mi-am lăsat deoparte propriul meu copil pentru asta. Şi mai ştiu că de-atunci nu m-am mai întrebat revoltată cum de este posibil, cum de acceptă să facă aşa ceva, nu m-am mai mirat de oamenii-bombă, de acei credincioşi într-o religie şi nu într-o credinţă. Religia le spune că făcând această faptă, ucigând duşmanii religiei lor, vor ajunge mai repede la dumnezeul lor, şi-acolo, de-abia acolo vor avea tot ce-şi doresc, vor fi fericiţi. De-ar fi avut credinţă, nu s-ar fi putut lăsa păcăliţi de alţi oameni ce voiau să-i lege pentru a le servi interesele lor. De-ar fi avut şansa să-l cunoască pe Dumnezeu, nu s-ar mai fi lăsat păcăliţi, înşelaţi, trădaţi. Cred că tot de-atunci am început să fac o diferenţă clară între credinţă şi religie, între libertate şi sclavie. Am început să caut să-nţeleg cum poate fi influenţată mintea, cum poate fi creierul unui om folosit de un alt om. Şi mi-am mai propus să învăţ a merge pe sârmă. Căci aşa se face drumul către Lumină, pe o sârmă ce traversează pe deasupra prăpastia mărginită de minte, pe de-o parte, şi de suflet, pe de cealaltă parte. OMUL LIBER este OMUL SPIRIT şi este deasupra minţii şi a emoţiilor inimii. Este mult peste costumul de om, haina îmbrăcată pentru a rezista în atmosfera terestră. Şi doar atunci când calităţile atmosferei se vor schimba, şi haina omului se va schimba.

Aceasta este spiritualitatea: aducerea Spiritului până la talpa materiei, trăirea iubirii şi a compasiunii în înţelepciune şi pace, în respect şi armonie. Iluminarea sau străluminarea, trezirea la natura noastră luminică, a spiritului din care venim, se petrece azi cu tot mai mare viteză şi datorită sacrificiului acelor suflete plecate în 11 septembrie 2001! Recunoştinţă lor!

Daniela Maria Marin

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s