Eminescu

Eminescu a existat. A inspirat şi a înnobilat cu respiraţia lui eterul românesc.

Eminescu există pentru că încă există această ţară la o margine de mare, cu lacuri cristaline în care luna oglindeşte vârfurile munţilor înalţi, cu râuri repezi, sclipitoare, cu văi şi dealuri şi câmpii.

Eminescu n-a murit pentru că nu avea cum să moară. El doar s-a dăruit pe sine, ni s-a dăruit nouă, locuitorilor acestor binecuvântate meleaguri, s-a împrăştiat în miliarde de gânduri şi emoţii, s-a făcut una cu praful stelelor lucind pe bolta noastră, una cu mărgăritarele pământului pe care noi călcăm uitând să mulţumim.

Nu pot să uit cât de impresionată am fost (şi la fel am rămas şi astăzi să fiu) de prima scrisoare, Scrisoarea I. Nu ştiam pe-atunci nici de Schopenhauer, nici de Vede, şi nici nu m-ar mai fi interesat altceva, pentru că tot ceea ce mă interesa la vremea aceea găsisem aici, în această “epistolă” către noi, cei de oricând, de ieri, de azi, de mâine…  Îmi găsisem iată, după Iisus, un nou învăţător. Şi-acesta departe, prin ceruri, şi totuşi mult mai aproape. Un dascăl ce-şi scrisese slovele cu propria-i mână. Puţin mai târziu, în liceu, mă aşteptam să studiem opera lui dintr-o perspectivă filosofică. Programa şcolară punea accentul, însă, pe Scrisoarea III şi Luceafărul şi alte câteva poezii. Am rămas să mă încânt singură şi în tăcere de ceea ce trezise în mine Scrisoarea I, o reacţie de identificare, de recunoaştere a unor adevăruri neştiute cu mintea, ci cu sufletul. Şi mai târziu, mult mai târziu, într-o meditaţie, m-am întâlnit cu un… luceafăr. Mi-a apărut ca o lumină puternică în care a început să se creioneze chipul lui Eminescu, îndreptat înspre o Moldovă şi o Bucovină acoperite de-o negură groasă. Acel chip a prins a deveni viu, iar emoţia pe care mi-o transmitea era aproape de furie, o întristată revoltă.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
“De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vreo umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Şi nu acesta este adevărul? Nu asta fac oamenii cu toţi dascălii lor, cu toţi maeştrii autentici, cu orice erou ce s-a răstignit pe sine, dedicându-şi  viaţa sa lumii? S-au schimbat lucrurile acestea în mai bine de 150 de ani?

Şi chiar de am căutat a găsi originea lumii prin cărţile ştiinţelor, tot la el m-am întors.

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace… 

Sub a plinei luni lumină îmi amintesc azi de acest tainic iubit al sufletului meu, azi pentru că îi slăvim naşterea lui, un alt fel de sfânt ce n-a-ncăput în alte calendare, dar cu siguranţă a umplut miliarde de suflete. Ceva, cumva, cineva – cinste lui/ei/lor! – tot s-a gândit să facă şi iată că ziua lui Eminescu, ziua de 15 ianuarie este şi Ziua Culturii Naţionale!

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac…
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Eminescu

Advertisements

4 thoughts on “Eminescu

  1. Pingback: Următorul | Dezvoltare spirituala – Spiritual Development

  2. Pingback: Eminescu | Astropsihologie ~ Astropsihanalizǎ

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s