24 Ianuarie 2014 (2401-2014)

24 ianuarie 2014

–          Ce este, de fapt, conştiinţa de neam sau conştiinţa unui popor?

–          Este conştienţa frăţiei. Este umblarea pe-aceste meleaguri cu recunoştinţă pentru viaţa primită în dar aici, în această ţară. Este asemănarea ivită dintr-un câmp morfogenetic ce conţine toată istoria ştiută şi neştiută, conţine toate tendinţele şi talentele şi bogăţiile unui psihic colectiv. Este o chemare pentru participarea construirii unui destin colectiv. Aceasta ar trebui să fie conştiinţa de neam şi conştiinţa naţiunii, de unde, firesc ar fi să existe o singură naţionalitate. Dar de la, vorba ‘ceea, ’48 încoace, despre naţiune mai rar se vorbeşte. E şi firesc, căci naţiunea este o comunitate stabilă de oameni care s-au adunat conştienţi şi de bună voie, s-au constituit într-un stat pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viziune şi activitate economică şi de o factură psihică şi spirituală comună. Acuma, eu nu ştiu cât de comună le era factura psihică şi spirituală, comportamentală şi economică moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor la vremea lui Cuza, dar este clar că uneori, pentru că istoria lumii merge într-o direcţie, trebuie să te aliniezi şi tu, ca să nu rămâi în urmă.

–          Ce vrei să spui? Că poporul român s-a constituit astfel şi s-au unit Ţările Române doar pentru că aşa era planul lumii?

–          Dacă am şti cu-adevărat esenţa străbunilor dintâi, cei care locuiau aici chiar înainte de Decebal şi Traian, dacă ne-am recunoaşte azi trăsăturile de caracter şi tendinţele în acei străbuni, cred că am realiza un alt fel de popor român. Te-ai născut într-un grup de oameni care vorbesc aproape toţi aceeaşi limbă, chiar dacă folosesc accente şi cuvinte specifice zonei ce-a fost călcată de mulţi străini care şi-au lăsat amprenta nu doar în tradiţiile zonale, dar şi în limbajul folosit în acea zonă, în psihicul colectiv. Dar fondul principal lexical a rămas acelaşi. În afară de limba comună, ar trebui să mai fie o conştienţă a străbunilor. Dar ce te faci, că noi, când eram mici, ne uitam la urechile noastre şi ne întrebam: tu eşti pui de dac sau de roman?

–          Asta era o chestie a comunismului!

–          Ba, pardon! Era a istoricilor de dinaintea comunismului. Dacă ne gândim la poporul român, aşa logic şi fără de patimă, vom accepta că n-a prea existat înainte de-a se ivi în visele unor curajoşi conducători precum Mihai Viteazu sau a multor altor gânditori, poeţi, cântăreţi, artişti care şi-au aplecat urechile şi ochii şi inima să simtă pulsaţia română venind din inima păşunilor, ori de prin dealuri şi munţi, de prin râuri sau de prin văi. Mai degrabă aceştia au auzit o singură limbă vorbindu-le din natura – care era  “frate cu românul”-  decât au auzit marii politicieni ori conducători.  A rămas Cuza în istorie, ca erou al Unirii Tării Româneşti cu Ţara Moldovei, dar Gheorghe Bibescu şi Mihail Sturza, încă de la 1848 împingeau lucrurile în această direcţie, fie ca aşa era moda, astfel să-i fie un mai bun ajutor Franţei şi lui Napoleon, fie folosindu-se de modă ca într-adevăr să adune la un loc pe toţi cei care vorbeau aceeaşi limbă, cu gândul c-aşa îi vor putea elibera şi pe ceilalţi, de sub Austria şi Ungaria şi Nemţia şi ce-o mai fi fost acolo adunat.

–          Sau poate câte puţin din amândouă! Deşi noi părem că suntem mai degrabă doar “totalitatea locuitorilor unei ţări”, nu şi o naţiune. Eu când mă uit la americani şi-i văd aşa de mândri de naţiunea lor, îi aud cum folosesc mereu acest cuvânt… şi cred că, pe bună dreptate, mai degrabă toţi emigranţii ăia au alcătuit o naţiune decât am reuşit noi, care n-am emigrat, ne-am născut aici!… Unde-i Alecsandri să ne mai spună o dată cum să facem?

–          Uite aici:

–          Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

–          Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

–          Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

–          Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

–          Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

–          Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

–          Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

–          Da, dar uite că acum îmi dau seama! Nouă ne-ar fi trebuit o poezie pentru unirea celor trei ţări, celor trei neamuri, nu doar a muntenilor cu moldovenii. Şi trei într-unul poate că reuşeam să atingem divinitatea şi să fuzionăm,  să constituim naţiunea română cu adevărat. Fisurile energetice ce despart munţii şi oamenii încă se văd. Şi de-asta se critică unii pe alţii, că deşi n-au graniţe vizibile, se menţin invizibile acele vechi separări în continuare, poate la fel cum s-or menţine şi în cea Americă, între sudişti şi nordişti, mai ştii?

–          Când s-or recunoaşte oamenii fraţi, dincolo de orice stat şi ţară şi rasă şi culoare, limbă şi tradiţie, membri ai aceleiaşi familii – omenirea, atunci poate că şi naţiunea română se va fi închegat, se va fi ridicat, în sfârşit, dreaptă, înţeleaptă, frumoasă şi radioasă, din lumina iubirii lui Dumnezeu revărsând peste tot, neîncetat.

–          Aşa să fie! Da’ mai e mult pân-atunci?

–          Exact atât cât îi trebuie neamului românesc să se trezească!

–          Să-i dăm bice, atunci! Să-l sprijinim!

–          Fără bice, că a primit destule! Cu apă vie şi cu iubire, cu-mbrăţişări din inimă, nu vorbe din gură, că i-a ajuns cât l-au făcut de râs şi l-au jignit şi l-au umflat aiurea în penele şi peniţele îngâmfaţilor demagogi! Cu bunătate şi compasiune, nu făţarnică şi trufaşă ospitalitate, că parcă avem mai multă grijă de oaspeţi decât avem de flămânzii străzilor noastre. Când vrei să dai bine în faţa vecinilor şi-ţi îngrijeşti curtea şi casa pe dinafară, uitând să faci curat pe dinăuntru, viermii şi moliile îţi vor distruge zestrea. Cam asta cred că ni s-a întâmplat şi nouă. Aşa că, mai înainte de orice, la interiorul fiecăruia trebuie făcut curat, indiferent cum s-ar uita vecinii de după gard.

–          Cam ai dreptate. Că ştim să ne fălim, dar şi să ne criticăm până ne distrugem unii pe alţii şi-orice drag de ţara asta. Şi mai ales, avem tendinţa asta de-a scoate în evidenţă şi-a aprecia valorile străinilor mai mult decât pe ale noastre. Ceea ce nicio naţiune nu face! Şi-atunci, e firesc să-şi ia câmpii, să meargă acolo unde îşi pot împlini talentul. Dar cum să-ţi faci tu românii tăi să sufere numai ca să le faci pe plac străinilor? Cum să ţii tu mai degrabă cu străinul decât cu fratele tău?… Ciudată soartă mai au şi oamenii ăştia, românii!

–          Păi, trebuie să fie ei mai cu moţ!

–          Hai la Marea Unire! În cuget şi-n simţire! Doamne-ajută!

–          Doamne-ajută!

©danielamariamarin

Advertisements

One thought on “24 Ianuarie 2014 (2401-2014)

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s