2 aprilie

“Înţeleg.” A spus ridicându-şi ochii din hârtiile mele.  Atunci am văzut cred prima oară cum pot schimba lacrimile culoarea ochilor. Albastrul senin se înnorase şi parcă se făcuse gri. A pus hârtiile pe masa din bucătăria-birou şi-a continuat să-mi spună. “Am înţeles, pui. Dar am o singură rugăminte. Sau două, trei, cum vrei tu să le numeri: să rămânem prieteni, să nu renunţi niciodată la scris şi să-mi dai şi mie să citesc orice vei scrie. Ok?”

Era 1989, era comunism. Nu existau prea multe speranţe, nu exista ulei şi zahăr fără buletin şi raţie, nu mai exista nici carne, nici unt, nici măcar salam,  nu exista altă libertate decât cea interioară. Mama avea cancer. Era iulie, era cald. Încercam să-mi găsesc un loc, o cale, un sens. Îl iubeam, îmi era tare, tare drag. Mă simţeam bine în iubirea lui, mă simţeam frumoasă şi ocrotită şi iubită. Mama îl iubea tare mult. Se simţea oricum mai bine ştiindu-mă cu el. Tot ceea ce aveam nevoie atunci, era în el, cu el, aşa mi se părea. Ei, nu chiar tot, dar tot ceea ce era important.  Şi totuşi, apăruseră ca din neant fantomatice probleme. Eram tineri, eu 22 de ani, el 20. El 2 aprilie, eu 20. Eu dintr-o familie cu un dosar politic prost, el cu părinţi membri de partid. Ne-ndrăgostiserăm dintr-o privire. Un basm, o feerie. Trecuse deja un an şi mai bine de când ne întâlniserăm, chiar de ziua lui, la ma jorat. Trecuse peste un an de armată şi, deşi primisem deja în dar de la prietena mea dragă din America o superbă rochie de cununie, deşi acceptasem cererea în căsătorie, lumea din jur îmi spunea să nu mă grăbesc, ba chiar şi eu îmi spuneam acelaşi lucru. Începusem să simt că indiferent de dorinţa lui,  indiferent de cât de bucuroşi se arătaseră părinţii lui la început, căci apariţia mea îl desprinsese dintr-o relaţie cu care nu erau deloc împăcaţi, viitorul, aşa cum îl vedeau ei, nu mă prea cuprindea şi pe mine. Şi-apoi, a mai fost o experienţă. Era firesc, m-am gândit şi atunci, trecând cu o maturitate de care nu mă credeam capabilă peste acea “ieşire la iarbă verde” şi mă gândesc şi acum la fel. Era firesc. Eram atât de tineri, mai ales el.

Aşa că, într-o zi, m-am aşternut la scris, mi-am imaginat viitorul meu şi-aceste pagini i le-am dat a citi:

Este îngrozitor să vrei să spui ceva, să simţi că ai ceva de spus şi să nu-ţi găseşti cuvintele, să te zbuciumi în faţa hîrtiei, cînd implorînd-o să nu-ţi mai chinuie ochiul cu albeaţa ei, cînd torturînd-o cu vîrful creionului împleticindu-se printre cuvinte.

                 Eram în căutarea unui subiect. Vroiam ceva deosebit care să mă smulgă din toropeala verii, să mă ţină în bucătărie, la masa de scris. De o lună de zile, de cînd se instalase o căldură îngrozitoare, nu mai scrisesem nimic, adică aproape nimic. Cu greu terminasem o nuvelă care nu mă încînta prea tare. Poate şi pentru că simţeam ceva în mine, un prunc rău care se ascundea dincolo de pîntecele meu, împrăştiindu-se prin tot trupul, scormonindu-mă, de parcă se juca de-a v-aţi ascunselea cu mine. Iar eu încercam să mă liniştesc, căutînd să-l văd măcar o clipă. De unde venea, în ce moment prinsese viaţă în mine, cît avea să mă mai chinuie cu zbaterile lui.

                 Îmi scormoneam amintirile răvăşindu-le, împrăştiindu-le aiurită printre imaginile compartimentate ale memoriei, trăind senzaţii tulburi, aruncîndu-mă printre stări şi sentimente cu slăbiciunea omului dezorientat, plicitisit şi chiar posac. Nimic nu mă atrăgea, totul mi se părea anost şi inutil, cu toate că, pe undeva, în sinele meu, mai aşteptam o minune, acel gram de entuziasm care să-mi deschidă sufletul în lumină. Mă ambiţionam să depăşesc starea de amorţeală, să nu mă las subjugată, să fiu mai puternică decît fierbinţeala soarelui care-mi obosea trupul, storcîndu-l ca pe un burete. Încercam să scriu, obligîndu-mă să suport transpiraţia mîinii, să nu mai aud bîzîitul muştelor care veneau în bucătărie pe geamul larg deschis, nu pentru că ar fi putut intra ceva aer proaspăt, pentru că aerul încălzit zăcea greu, încărcat de praf şi nemişcat. Nici un curent, nici o boare de vînt, nimic. Doar fumul ţigărilor pe care la fumam în disperare reuşea să străpungă perdeaua fierbinte de dincolo de geam, alunecînd uşor, apoi înălţîndu-se rupt, dar înălţindu-se.

                Am venit de la serviciu de-abia pe la cinci. Transpirată, obosită, încordată, supravieţuind aglomeraţiei şi nervozităţii oamenilor de pe stradă, încercînd să nu cedez, să nu mă las doborîtă de toate aceste false obstacole, pentru a nu mă închide, pentru a-mi păstra libertatea. Ce contează că e cald, că mergi pe scara tramvaiului, că faci o oră jumate’ pîn-acasă? Astea sînt nimicuri şi trebuie depăşite. Astea sînt adevăratele mele probleme?

                De la uşă m-am izbit de volumul magnetofonului dat la maximum. Totul era împotriva mea, chiar şi Alexandru care, de cum venise acasă dăduse drumul la maşinăria aia care, cîteodată ,devenea îngrozitoare. Nicăieri linişte, nicăieri sprijin.
Alexandru zăcea în fotoliu, cu ziarul în braţe ascultînd la maximum o bandă cu muzică disco, o bandă nouă, probabil împrumutată de la vreun coleg.

–           Dă dracului muzica aia mai încet! Cum poţi s-o suporţi aşa?

Alexandru ridică ochii din ziar puţin speriat de apariţia mea bruscă. După o clipă, faţa i se lungi a silă.      

–           Ce-ai dragă, iar ai venit capsată de la serviciu?

M-am abţinut să nu-i răspund ca să evit o discuţie ce n-ar fi putut decît să mă pună la pămînt pentru tot restul zilei. Am lăsat plasele cu cumpărături în bucătărie şi m-am dus direct în baie să-mi fac un duş deşi ştiam foarte bine că nu era apă caldă. Am suportat biciuiala rece peste fierbinţeala trupului care, astfel trezit,  a prins noi puteri. Alexandru a venit după mine în baie să mă întrebe dacă mai am mult, că lui îi era foame.

–           Du-te şi tu şi scoate mîncarea din frigider şi pune-o la încălzit.

–           Care? Aia de cartofi, de ieri?

–           Da’care alta?

–           Da’m-am săturat de cartofi! Altceva n-avem?

Simţeam nevoia să pun duşul pe el. Dar tot eu ar fi trebuit să şterg pe jos, aşa că, m-am abţinut.

–           Cînd să fi făcut alta, cît am fost la serviciu?

Plecă îmbufnat, bombănind că s-a săturat de cartofi, că altceva nu mai ştiu să fac. Am strigat în urma lui că astăzi o să gătesc varză, dacă asta îl va satisface.

                Am ieşit din baie izbindu-mă de aerul cald şi greu din casă. Bineînţeles că Alexandru fuma în sufragerie, cu geamul închis, răsfoind cartea tehnică pentru autoturismele Dacia 1300.

M-am dus în bucătărie scotocind să văd ce altceva aş mai putea face de mîncare.

–           Vrei să-ţi fac mămăligă cu brînză şi ouă prăjite? I-am strigat din bucătărie, deşi mă îndoiam că m-ar putea auzi.

–           Nu poţi să faci nişte cartofi prăjiţi?

–           Nu mai avem ulei. Ştii doar că te-am rugat să te duci să iei raţia de ulei, te-ai dus?

–           Bine, domne’! Fă ce vrei tu!

Am făcut mămăligă cu brînză şi cu puţina margarină pe care o mai aveam în frigider, l-am chemat la masă înainte să prăjesc ouăle. Se tot foia pe scaun uitîndu-se în tigaie. Îi era foame şi Alexandru făcea întotdeauna urît cînd îi era foame.

–           Lapte n-avem? mă întrebă puţin răstit.

–           De unde s-avem? Ai fost tu cumva să cumperi?

–           Şi ce te răsteşti aşa la mine? Nu poţi să răspunzi frumos? Ce, ţi-am dat cu paru’n cap?

–           Alexandre, te rog frumos, mănîncă şi lasă-mă-n pace!

–           Cum să mănînc? Ştii că nu-mi place să mănînc fără tine. Termină cu prăjitul ăla şi aşează-te odată la masă!

–           Nu vrei tu să sufli în aragaz? Poate se prăjesc mai repede!

Apoi se lăsă tăcerea. Cînd ne enervăm sîntem la fel, ne înţepăm, ne ironizăm aproape cu răutate uitînd de dragostea noastră, folosind-o doar pe post de scuză. Am mîncat tăcuţi, stînjeniţi de cearta pe care o creasem din nimic, dar şi de lupta aceea din interiorul fiecăruia, lupta orgoliilor, a regretelor, o luptă chiar împotriva noastră.

                Alexandru a spălat vasele. Îşi cerea iertare în felul lui. După ce am terminat cu strînsul mesei, ne-am aşezat din nou şi ne-am aprins cîte o ţigară, aproape şi departe în acelaşi timp unul de altul. Îmi atinse mîna şi fără să se uite la mine, mă întrebă:

–           Ce-ai de gînd să facem astăzi? Iar vrei să scrii?

–           Nu ştiu, aşa mi-aş dori. De cîteva zile tot încerc, dar nu-mi iese. Caut ceva şi nu ştiu ce. Asta mă omoară. Sînt şi foarte obosită, la serviciu avem mult de lucru, e tensiune mare, căldura asta e îngrozitoare, mă oboseşte şi ea…

–           Şi te mai enervez şi eu cu muzica mea şi cu mofturile mele la mîncare, nu?

–           Of, Alexandre! Aşa de mult mi-aş dori ca măcar acasă să am linişte…nu ştiu dacă poţi înţelege ce-nseamnă ţăcănitul ăla, certurile dintre colege, nervii… pe stradă aglomeraţie, căldură, răutate, alţi nervi..

–           Da, măi Pui, dar înţelege-mă şi pe mine! Tu ai pasiunea ta, o am şi eu pe-a mea. Tu scrii, mie îmi place să ascult muzică. Poţi să spui că nu-ţi respect pasiunea?

–           Dar, Alex, eu nu fac zgomot cînd scriu. Şi-apoi, nu crezi că muzica ta m-ar putea deranja? Nu te gîndeşti că îmi împrăştie gîndurile, îmi irită auzul… nu mai pot nici eu să scriu nopţile, după ce te duci tu la culcare. De ce nu-ţi cumperi nişte căşti?

–           Cu ce bani să-mi cumpăr, îmi dai tu?

–           Să-ţi dau eu?… De unde dracului să-ţi dau eu? Renunţă şi tu o lună la maşină, strînge banii pe care-i bagi în benzină sau în tot felul de piese şi cumpără-ţi!

–           Se putea să nu te legi tu de maşină? Îţi stă-n gît maşina asta!

–           Nu-mi stă-n gît, da’ nici nu-mi foloseşte. Mie-mi trebuie o maşină de scris.

–           Şi de ce nu-ţi cumperi?

–           Uite, ştii ceva, lasă-mă-n pace, te rog!

–           Bine, dar ce ai tu cu maşina şi cu mine? Ce nu-ţi convine? De la o vreme nimic nu-ţi mai convine. Ce-ai cu maşina? Şi maşina este o pasiune de-a mea, ştii foarte bine! De fapt, ce să ştii tu, tu ştii numai ce vrei tu, ce-ţi convine ţie, tu ştii de maşina de scris, da’ cînd mergem la pădure e bine că avem maşină!

Îşi stinse ţigara nervos, apoi ieşi din bucătărie. Ştiam că altceva pornise să spună iniţial, iar acum nu mai putea s-o facă. De-asta se enervase de fapt. Am rămas pe scaun şi mi-am spus că probabil se va întoarce peste vreo zece minute, dar Alexandru mă uimi intrînd în bucătărie după numai cîteva clipe.

–           Deci, tu vrei să scrii. Credeam că vrei să stai cu noi. L-am invitat pe Matei să vină pe-aici. Mai stăm de vorbă, mai jucăm o tablă, de-astea. Vine şi cu o bandă nouă şi cu ceva de băut… ce Dumnezeu să fac eu cînd tu scrii?

Eterna bubă pocnise din nou, împroşcîndu-ne cu puroiul ei stătut.Era nervos, dar şi trist. Ştiam că atunci se simţea foarte departe de mine, de iubirea noastră.

– O să încerc să nu te deranjăm prea tare! mai spuse încet şi plecă în sufragerie.         

                Am făcut o cafea şi-am încercat să nu mă mai gîndesc la el. Mi-am întins coala albă pe masă, am luat colile de scris, creionul, ţigările, mi-am pregătit masa mea de scris peste masa de bucătărie şi-am încercat să mă adun, să mă izolez de toate zgomotele vecinilor, de muzica soţului meu, străduinu-mă să fug în lumea mea atît de goală pentru moment. Personajele mă părăsiseră, se asunseseră de mine. Mergeam pe mijlocul unui drum pustiu, simţindu-mă urmărită din dosul perdelelor de ochi înspăimîntaţi şi răutăcioşi. Parcă aş fi urmărit una din tradiţionalele secvenţe dintr-un western american în care banditul intră în oraş, mergînd apăsat pe mijlocul drumului, săltînd ţărîna, zăngănind pintenii cizmelor, cu mîinile încordate, gata să scoată pistolul de la spate. O parte a locuitorilor orăşelului s-au ascuns în case, urmărind cu teamă şi curiozitate mersul apăsat al banditului, la adăpost, din spatele perdeluţelor, în timp ce, de cealaltă parte, cei mai curajoşi, aşteaptă în “saloon”, nerăbdători şi emoţionaţi la gîndul că vor asista la un spectacol deosebit. Şeriful, rezervat şi tensionat,  primeşte încurajările lor, păstrîndu-şi demnitatea afişată într-o poză solemnă. Va lupta dovedindu-şi curajul şi priceperea sau va muri eroic apărîndu-şi orăşelul.

                După vreun sfert de oră s-a auzit şi soneria. Venise Matei, la fel de vorbăreţ, şi, ca de obicei, încercînd să fie şi foarte glumeţ. Vocea lui puternică mă enerva, dar cel mai mult mă enervau strădaniile lui de a părea “spiritual”. Nici măcar n-am ieşit să-l salut. Uite-aşa, n-aveam chef!  Apăru însă Alexandru să ia nişte pahare şi să mă roage să le fac o cafea, ceea ce am şi făcut, sperînd că în felul ăsta voi fi iertată. Trebuia să-mi păstrez calmul, şi mai ales trebuia să fug printre amintiri, să găsesc ceva de care să mă agăţ. Mi-am aşezat capul pe masă şi-am început să respir încet şi adînc, simţind cum trupul mi se îngreunează în timp ce sufletul meu ieşea la lumină. Dac-aş fi putut să intru într-o biserică…liniştea şi răcoarea şi chipurile luminoase ale sfinţilor…

                Intrînd odată într-o biserică am avut senzaţia că intru într-o lume a cărei existenţă dintr-un timp îndepărtat o simţeam dintr-odată vie, venind spre mine, înconjurîndu-mă, cuprinzîndu-mă în atmosfera ei calmă, plină, rotundă. O linişte ciudată, rece dar deschisă, o linişte largă care îmi deschidea uşile unui timp necunoscut, dar care mă atrăgea cu vraja lui. Am intrat în biserică şi mi s-a părut că intru în istorie.

                Încercam să retrăiesc acea stare care mă cotropise atunci. Fusese ca un vis. Îmi aminteam picturile de pe pereţi, lumina ciudată din ochii tuturor sfinţilor care păreau că ieşeau din peretele colorat ca nişte fantome, umbre ale unor trupuri ce au existat şi au trăit dincolo de lumea asta şi totuşi aici. Duhul lor săpat în culoare ieşea fremătînd, bîntuindu-mi sufletul, mişcînd aerul din jurul meu precum o pasăre ce s-ar fi rotit în jurul cuibului. Cînd am ieşit din biserică nu mai înţelegeam nimic din zumzetul de-afară, nici rostul maşinilor, nici mersul grăbit al trecătorilor – spre unde? –nimic din lumea furioasă care mă depăşea în viteză.

 

                Se întunecase demult afară, dar eu stăteam cu lumina stinsă, cu capul pe masă visînd la linişte. Vocea baritonală a lui Matei se auzi în hol, bîjbîind printre cuvinte. Pleca. După ce a încuiat uşa de la intrare, Alexandru intră în bucătărie.

–           Ce faci, dormi?

Era uşor ameţit.

–           Nu!

–           Şi de ce stai pe întuneric?

–           Pentru că n-am nevoie de lumină.

Deschise frigiderul, se uită prin el apoi îl închise la loc

–           Nu vii la culcare? E tîrziu, e unşpe fără zece.

–           Am să vin!

S-a dus direct în dormitor, s-a dezbrăcat şi s-a băgat în pat. Am rămas eu să strîng paharele, ceştile, scrumierele pline, suportînd mirosul împuţit de fum şi băutură. Apoi, m-am dus în dormitor, m-am întins lîngă Alexandru şi am încercat să mă obişnuiesc cu mirosul respiraţiei lui duhnind a băutură. M-a luat în braţe şi a încercat să mă sărute. Asta nu mai puteam suporta. Era prea mult. A bolborosit un “noapte bună” şi s-a întors cu spatele la mine, îndepărtîndu-se cît de mult a putut. Tot ce era al nostru dispăruse risipit, împărţit în singurătăţile noastre. Se căscase un gol spiralat, neantul viselor de-odinioară revenite tîrziu pe perna aşteptărilor, un gol ce ne atrăgea spre un tot mai adînc. Era îngrozitor. Tăcerile noastre ţipau lîngă noi implorîndu-ne să nu uităm de iubire. Tăceam cu ochii mari şi iubeam cu disperare amintirile noastre care veneau să mă rupă din realitatea sufocantă şi duhnitoare. Ochii înlăcrimaţi priveau în gol spre sufletul mut, pierdut pe undeva în mine.

                Şi, deodată, a început să fulgere. Camera s-a aprins de lumina albă a unui fulger imens. Am sărit din pat şi m-am dus la geam. Întotdeauna mi-au plăcut furtunile. Cînd eram mică, ieşeam pe balcon să văd cum fulgeră. Număram pînă la patru aşteptînd tunetul, în timp ce mama mă chema în casă, certîndu-mă. Puterea aceea fantastică care rupea cerul în două, care-l săgeta luminos, crăpîndu-l, mă atrăgea ca un miracol. Trăiam odată cu cerul şi pămîntul şi-n zbuciumul acela tresăream la fiecare fulger, căci nu sunetul mă speria, pe-acela îl aşteptam numărînd, ci lumina, despre care nu ştiai niciodată unde va apărea, ce formă va descrie. Mi se părea fascinantă această întrupare a luminii într-o formă, într-o linie frîntă ale cărei capete dispăreau aproape concomitent, pentru o clipă păstrînd lumina suspendată într-un trup. Mi se părea la fel de fantastic şi-acum. Fulgera şi tuna fără să plouă. Vîntul puternic ridica tot praful şi gunoaiele străzii care se adunau într-un vîrtej sinistru, dar care îndrăznea să se ridice la cer.

Trezit, Alexandru mă privea mirat, ca un copil ce nu mai văzuse vreo furtună. S-a ridicat din pat şi a venit lîngă mine. Poate chiar i se făcuse teamă, poate îl sugruma acea presiune, acea forţă imensă care-şi desfăşura nebunia între cer şi pămînt. Demonii pămîntului se răzvrăteau împotriva Dumnezeului cerului.

Nu l-am simţit cînd a plecat de lîngă mine. L-am auzit dintr-odată cîntînd. Îşi luase chitara. Parcă toată amărăciunea din lume se adunase în degetele  care ciupeau corzile uşor, făcîndu-le vibrînde. Îmi venea să plîng pentru el şi pentru toată lumea noastră.

Şi-atunci a început să plouă. O ploaie fantastică. Şuvoaie de apă cădeau în rafale, izbindu-se de vînt şi de pămînt. În mine se înălţa o lumină contrazicînd căderea de-afară. Mi-am simţit sufletul pînă în gît, inghesuindu-se printre amigdale, făcîndu-şi loc spre gura, care, n-a mai rezistat, a cedat scoţînd un urlet, urletul unui animal singur în cîmpia nesfîrşită, strivit de urgia cerului, îngenunchiat în mocirla pămîntului.

Am alergat, am aprins lumina, am luat creionul şi am scris prima mea poezie.    
N-a mai citit nimic de-atunci. I-am mai citit eu câte ceva, din volumele de poezii, aşezată pe băncuţă, privind în jur din când în când, cu teama de-a nu mă vedea nimeni citind cu voce tare unui mormânt din Cimitirul Eroilor.

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s