1 iunie 2014

Cu totul alt fel de articol am postat aici anul trecut de ziua eternului copil!

Anul trecut, de 1 Iunie, eram la Rm.Vâlcea unde copilul meu şi-al tatălui său lua premiul I la Concursul Internaţional de Pian “Irina Saţchi”. Acolo ne-am reîntâlnit cu Irina şi Cristian Soleanu, acolo i-am auzit sensibilitatea şi muzicalitatea lui Petru Soleanu chiar din afara sălii de concurs, acolo am văzut pentru prima oară un tablou făcut de Anastasia Soleanu, din ziua aceea a început, în sfârşit, să-şi facă loc pentru-a se naşte mult dorita colecţie de poveşti pentru copii! Anastasia a devenit ilustrator de carte in numai două luni şi la numai 11 ani, Gyuri Pascu şi ale sale poveşti – făcute pentru copilul din el însuşi, în primul rând, şi-apoi şi pentru copilul conceput, Iarina Pascu, şi pentru toţi ceilalţi copii – au prins din nou viaţă, au văzut lumina tiparului şi a cd-ului. Cu alte cuvinte a fost un 1 iunie de poveste!

1 iunie de anul acesta m-a surprins la Bookfest! M-a surprins prin vizitatori-prieteni dragi veniţi cu copiii lor sau chiar fără copii născuţi, dar cu copii în suflet. Au venit aproape deodată, mi-au luminat ziua, iar eu, dacă mă poate crede cineva, uitasem complet de semnificaţia acestei zile! Ştiu, e foarte greu de crezut. Cum să uit, când tocmai ce scrisesem cu câteva zile înainte că Editura Cartea Daath, de Ziua Copilului, va  sărbători şi o altă colecţie, că doar pe-aceea pentru copii o sărbătoriserăm pe 30 mai!… Dar, uite-aşa mi-a fost. Azi dimineaţă m-am trezit greu, ciudat, târziu. M-am grăbit să plec la Bookfest, am plecat, am ajuns, n-am putut intra în parcarea obişnuită, am văzut o mulţime de agenţi de pază, simţeam că totul este apăsător… o fi fost vreun om cu nevoie de pază şi protecţie pe la Bookfest? Ştie cineva? O să mă uit în program, că nu m-am uitat nici până acum, că numai atunci când se află vreo persoană aşa mare, politică, mai simt o asemenea presiune cum am simţit azi. Dar, bine că s-a diluat cândva după ora 14, bine că mi-au venit prieteni în vizită, bine că m-a sunat propriul copil să mă întrebe: “Mama, tu n-ai uitat să-mi spui ceva?” “Ce?… Că te iubesc?” “Nu asta. Altceva! Ia, gândeşte-te!” Am gândit preţ de câteva secunde, apoi, pentru că avem noi un obicei din când în când, ne prefacem că doar telepatic putem comunica, m-am gândit că voia să mă bage in acest joc şi, cum eu eram chiaună de cap, i-am zis: “Mami, chiar nu ştiu, şi-acum nu pot, mă doare capul, sunt ameţită… Spune-mi tu!” “Hai, măi mama! Gândeşte-te, ce zi e azi?”… Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva niciodată! Să uit eu de Ziua Copilului?… E clar că nu doar vreun stress sau cine ştie ce sensibilităţi personale mă apasă, ci o prea apăsătoare maturitate în sensul în care scria Daria Gănescu în articolul de pe blogul ei!

Uf! Ce s-a întâmplat cu noi? Cum de uităm de copilul din noi? Cum am uitat să zâmbim curat, senin, dincolo de orice judecată? Cum am uitat să fim siguri că cineva are grijă de noi întotdeauna, că nu suntem nici singuri, nici neajutoraţi? Cum de-am uitat că indiferent de responsabilităţile asumate, cea dintâi responsabilitate ar trebui să ne fie sufletul şi bucuria şi lumina lui în experienţa asta?… Vorbesc şi eu la plural, că mă gândesc că vor mai fi fiind şi alţii în situaţia mea, dară n-oi fi eu unica!

Chestia asta cu maturitatea, cu ieşirea din copilărie, e-o mare porcărie, de fapt. Nu ne obligă nimeni să fim sobri nonstop sau grav responsabili pentru cum se desfăşoară viaţa noastră şi a celor de pe lângă noi. Am putea să facem toate astea şi cu zâmbet, şi amintindu-ne mereu de Dumnezeu, de Mama si de Tata, de Sursă, de plinătatea cea plină mereu la îndemâna noastră. Când ne îngrijorăm, ne strângem, ne îngrădim posibilităţile, ne restrângem spaţiul prin care poate intra abundenţa. Ne-nchidem intr-o cuşca singuri, şi mai aruncăm şi cheia, vorba poetului Minulescu! Că mult mi-a plăcut cândva!

Eu una ştiu că am trecut prin foarte multe tristeţi şi “grave asumări de responsabilitate” care, dacă stau acum strâmb (aşa cum şi stau) şi mă gândesc drept (aşa cum îmi place), n-au fost altceva decât iluzii. Scriam, mai demult, într-o poezie că mi-e dor de mama. A murit când eu aveam 23 de ani şi am rămas singură şi… matură. Dar ştiu că am tânjit mereu să pot fi aşa cum mi-aş fi dorit să fiu şi cum sunt şi cum am fost: un copil vesel, jucăuş, dinamic, curajos, mereu doritor de poveşti, de piese de teatru, de filme şi de joc. Dar lumea, nu ştiu de ce, mereu vrea să te maturizezi, să creşti, să fii serios, să fii responsabil şi pentru asta iţi atârnă umeraşe cu tot felul de greutăţi de haine care nu-ţi vin tocmai bine întotdeauna, poate tocmai pentru că sunt de la alţii sau de împrumut. Iar dacă oamenii din jur te vor într-un anumit fel, şi tu nu ştii că nu asta înseamnă să-i slujeşti şi să-i ajuţi, nu să le faci poftele chinuindu-te pe tine în hainele strâmte şi vechi pe care ţi le dau ei să le porţi, pentru că aşa le place lor să te vadă, dacă tu nu ştii că trebuie să-ţi fie ţie fântâna plină ca să ai de unde da, te poţi seca de unul singur, pe barba ta, vorba ‘ceea! Şi dacă tu seci, cu ce-i mai poţi ajuta pe cei însetaţi? Mai ai cu ce?…

Copiii nu sunt neapărat puri, ci sunt prezenţi. Sunt gata să facă ceea ce gândesc în clipa lui Acum, sunt gata să-ndrăznească, sunt gata să inventeze tot ceea ce nu au la îndemână. Un băţ poate să fie un râu peste care trebuie să sară pentru a ajunge s-o salveze pe Scufiţa Roşie, un castron de plastic de la bucătărie poate să devină bolul de cristal al vrăjitoarei… şi-uite aşa! Totul serveşte jocului, iar viaţa lui este dedicată jocului! Copilul este înţeleptul care ştie că totul este un joc. Adultul este fraierul care ia jocul atât de în serios, încât uită că orice joc are un început şi un sfârşit, chiar dacă se continuă zile la rând.

Prin urmare, mă-ntreb cu stupoare: ce naiba mi s-a-ntâmplat şi cum de-am uitat de copilul meu din mine, de-am uitat chiar şi de tine? Copil frumos, tu să mă ierţi,  pe mama ta să nu o cerţi, că îţi promit că nu mai fac!

Cred că nu putem fi părinţi de folos dacă ne îndepărtăm sau chiar ne ucidem copilul din noi! Cu cine să se mai joace atunci copilul nostru cel născut, dacă noi nu mai putem fi copii?

Cum ar fi dacă am rămâne toţi copii?

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s