Vinovăţia – extras din Letting Go – David R.Hawkins

Iubesc fiecare cuvânt, fiecare idee din pasajul de mai jos! Am fost  atât de fericită parcurgându-l,  incât am uitat că trebuia să fiu atentă pentru  eventuale corecturi şi m-am grăbit să-l postez aici, in Blog de editor!

Vi-l dăruiesc cu iubire şi mare bucurie!

Sper ca la finalul lunii iunie să fie gata de tipar şi această ultimă carte scrisă de David R.Hawkins!

Din Capitolul 6 acest extras:

Vinovăţia

Ceea ce numim vinovăţie este o formă particulară de teamă. Vinovăţia se asociază întotdeauna cu sentimentul că am fost nedreptăţiţi şi cu o posibilă pedepsire, reală sau imaginară. Dacă, pentru noi, pedepsirea nu-şi face apariţia în viitorul apropiat în lumea exterioară, ea se exprimă ca autopedepsire la nivel emoţional. Vinovăţia însoţeşte toate emoţiile negative astfel încât acolo unde există teamă, este şi vinovăţie. Dacă învinuiţi în gând o persoană şi rugaţi pe cineva să vă facă o testare musculară veţi constata că, instantaneu, muşchiul vi se relaxează. Emisferele cerebrale vi s-au desincronizat şi toate meridianele energetice s-au dezechilibrat. Organismul ne arată, aşadar, că vinovăţia este distructivă.

Dacă vinovăţia este atât de distructivă, de ce este totuşi atât de lăudată? De ce aşa-zişi specialişti o văd ca fiind benefică? Un psihiatru a scris un articol într-o revistă de specialitate în care o ridica în slăvi, declarând: „Vinovăţia este benefică pentru voi.” Apoi a precizat că afirmaţia se referea la „vinovăţia justificată”. Să vedem, însă, la ce se referă vinovăţia şi dacă suntem de acord sau nu cu aceasta.

Când traversaţi strada vă uitaţi în dreapta şi în stânga, asigurându-vă că nu vine nicio maşină. De ce procedaţi în felul acesta? Pentru că atunci când eraţi copii, vi s-a spus că era „periculos” să traversaţi strada. Observaţi, deci, că vinovăţia este de fapt un substitut al realităţii pentru o minte încă necoaptă, cum este aceea a unui copil. Este un comportament învăţat, cu rol pretins pragmatic: se doreşte evitarea aceleiaşi greşeli sau repetarea ei în viitor. 99% din învinuiri nu au nimic în comun cu realitatea. De fapt, persoanele cele mai pioase, mai umile şi mai inofensive sunt adesea măcinate de vinovăţie. Vinovăţia reprezintă, de fapt, o autoacuzare şi negarea propriei noastre valori şi a calităţilor de fiinţă umană.

Vinovăţia este la fel de des întâlnită ca teama şi ne simţim vinovaţi indiferent ce am face. O parte din mintea noastră ne şopteşte că ar trebui să procedăm altfel. Sau că indiferent ce am face la un moment dat, ar trebui să facem lucrul respectiv „mai bine”. „Ar trebui” să înregistrăm un scor mai bun la golf. „Ar trebui” să citim o carte în loc să ne uităm la televizor. „Ar trebui” să facem dragoste mai bine. Să gătim mai bine. Să alergăm mai repede. Să creştem mai înalţi. Să fim mai puternici. Mai inteligenţi. Mai bine educaţi. Între teama de viaţă şi frica de moarte stă vinovăţia din acest moment. Căutăm să scăpăm de ea încercând să nu o conştientizăm şi atunci recurgem la suprimare, reprimare, proiectarea vinovăţiei asupra celorlalţi şi escapism.

A nu fi conştienţi de prezenţa vinovăţiei (reprimare) nu este, însă, o soluţie. Vinovăţia va reapărea sub forma autopedepsirii, dar şi prin accidente, ghinioane, pierderea serviciului şi a relaţiilor sentimentale, afecţiuni fizice şi boli, oboseală, epuizare şi alte nenumărate modalităţi prin care mintea noastră ingenioasă reuşeşte să ne facă să pierdem plăcerea, bucuria de a trăi şi entuziasmul care ne animă.

Vinovăţia înseamnă moarte, tot aşa cum iubirea înseamnă viaţă. Vinovăţia face parte din sinele nostru meschin şi stă la baza predispoziţiei de a crede lucruri negative despre propria persoană. Fericirea şi bucuria zilei sunt rapid distruse fie şi de o singură observaţie critică din partea unui membru al familiei, prieten sau vecin. Afecţiunile fizice ar fi probabil inexistente în lipsa vinovăţiei, iar vinovăţia reprezintă negarea inocenţei noastre inerente.

De ce tindem să luăm de bune atâtea mizerii? Nu din cauza propriei noastre inocenţe? Nu din cauză că, atunci când eram copii, credeam că ceea ce ne spun oamenii mari este adevărat? Oare nu în felul acesta am dat crezare miilor de baliverne şi, din naivitatea dată de inocență, suntem în stare să mai înghiţim încă pe atâtea? Nu inocenţa inerentă este aceea care ne face atât de uşor de exploatat? De fapt, dacă ne analizăm cu atenţie, oare nu chiar această inocenţă ne face să ne simţim vinovaţi?

Din cauza inocenţei noastre specifice ne-am însuşit toată negativitatea lumii şi i-am îngăduit să ne distrugă entuziasmul, să ne distrugă conştientizarea a cine suntem cu adevărat şi să ne ofere în schimb această patetică meschinărie cu care am ajuns să ne mulţumim. Nu avem, oare, inocenţa nou-născutului care este incapabil să se apere singur şi care, neavând capacitate de discernământ, nu poate decât să se lase programat, exact ca un calculator?

A observa aceste lucruri înseamnă a deveni conştient. Aflăm despre programe de dezvoltare a conştienţei şi de seminare de week-end pentru extinderea conştienţei. La ce folosesc toate acestea? Să ne însuşim nişte formule noi şi complicate? Să ne lăsăm programaţi de ideea pe care o are altcineva despre adevărul mistic?

Majoritatea programelor care se adresează conştienţei se rezumă, de fapt, la un singur lucru esenţial: să devenim conştienţi de ceea ce lăsăm să ne influenţeze, de ceea ce acceptăm ca fiind adevărat în fiecare zi a vieţii noastre. Să analizăm cu atenţie „programele” după care funcţionăm în prezent şi să începem să le punem sub semnul întrebării, să le demontăm şi să renunţăm la acestea. Să ne trezim la realitate şi să ne eliberăm de sub exploatarea şi sclavagismul la care ne supune programarea negativă impusă de lume. Atunci o vom vedea drept ceea ce este, şi anume încercarea celorlalţi de a ne controla, de a ne exploata, de a ne sustrage banii, serviciile pe care le oferim, energia, loialitatea şi de a ne ţine mintea captivă. Mecanismele prin care reuşesc toate acestea au fost foarte frumos redate în filmul Tron, în care funcţia expresă a „Master Control” era chiar aceea de a aservi prin programare progresivă.

Când vom vedea cum are loc programarea în realitate, ne vom da seama că suntem un calculator virgin şi imaculat. Suntem spaţiul inocent în care se desfăşoară programarea. Când vom constata toate aceste lucruri, ne vom înfuria. Furia este mai bună decât resemnarea, apatia, depresia şi suferinţa! Înseamnă că ne asumăm responsabilitatea pentru propria minte în loc să o lăsăm la dispoziţia posturilor de televiziune, a ziarelor, revistelor, vecinilor, conversaţiilor auzite în metrou, a remarcilor întâmplătoare ale chelneriţei, garbage in, garbage out[1]. Ceea ce a pătruns în baza de date a memoriei noastre a fost doar gunoi, iar când ne vom da seama de acest adevăr ne vom teme mult mai puţin. Ne vom bucura să lăsăm sentimentele să iasă la suprafaţă, să le vedem drept ceea ce sunt, să curăţăm tot gunoiul şi să renunţăm la tot acest balast.

Când ne vom fi analizat în profunzime şi ne vom fi descoperit inocenţa interioară, vom înceta să ne urâm pe noi înşine. Vom înceta să ne condamnăm şi vom înceta să credem în condamnarea de către ceilalţi şi în tentativele lor subtile de a ne anihila valoarea intrinsecă de fiinţe umane. Este timpul să preluăm din nou puterea şi să încetăm să o mai oferim oricărui escroc care se întâmplă să treacă prin viaţa noastră şi care ne stârneşte temerile şi ne uşurează de nişte bani din buzunar, sau ne aserveşte cauzei sale propăşind pe seama energiei noastre. Este uşor să scăpăm de toată această teamă pentru că avem puterea de a alege să facem acest lucru chiar în acest moment.

Ne temem că această călătorie a descoperirii interioare ne va conduce către un adevăr cumplit, îngrozitor. Este una dintre barierele pe care lumea le-a ridicat prin programarea minţii noastre pentru a ne împiedica să găsim adevărul autentic. Există un singur lucru pe care lumea nu vrea ca noi să-l descoperim, iar acesta este adevărul despre noi înşine. De ce? Pentru că atunci am deveni liberi. Nu vom mai putea fi controlaţi, manipulaţi, exploataţi, storşi, aserviţi, încarceraţi, denigraţi sau lipsiţi de propria putere. De aceea, călătoria descoperirii interioare este acoperită de o aură de mister şi de presimţiri.

Care este, însă, adevărul despre această călătorie? Adevărul este că, pe măsură ce pătrundem în interiorul fiinţei noastre şi dezvăluim iluzie după iluzie, falsitate după falsitate, program negativ după program negativ, acest lucru devine din ce în ce mai uşor. Conştientizăm din ce în ce mai intens prezenţa iubirii. Ne vom simţi din ce în ce mai despovăraţi. Viaţa devine, treptat, tot mai uşoară.

De la începutul timpului, fiecare mare învăţător ne-a îndemnat să privim în interior pentru a găsi adevărul pentru că adevărul despre cine suntem ne va face liberi. Dacă în interiorul nostru am găsi ceva care ne-ar face să ne simţim vinovaţi, ceva care este urât, rău şi negativ atunci cei mai mari învăţători ai lumii nu ne-ar fi sfătuit să căutăm acolo. Dimpotrivă, ne-ar fi spus să evităm asta cu orice preţ. Vom descoperi că toate lucrurile pe care lumea le consideră „rele” sunt situate la suprafaţă; se află chiar deasupra, ca un înveliş exterior subţire şi superficial. În spatele acestor erori se află faptul că am greşit. Nu suntem răi, ci doar neştiutori.

Pe măsură ce ne eliberăm de teama pornită din vinovăţie şi de energia care o însoţeşte, vom constata că afecţiunile fizice şi simptomele acestora încep să dispară. Capacitatea de a ne iubi pe noi înşine revine sub forma unei stime de sine crescute şi, odată cu ea, revine şi însuşirea de a-i iubi pe ceilalţi. Eliberarea de vinovăţie aduce după sine împrospătarea energiei vitale. Fenomenul acesta poate fi observat la persoanele care se convertesc în urma unei experienţe religioase. Eliberarea subită de vinovăţie prin mecanismul iertării este responsabilă de mii de vindecări de boli grave sau aflate în stare avansată. Dacă suntem sau nu de acord cu conceptele religioase, nu are importanţă. Ceea ce trebuie, însă, observat este că uşurarea de sub povara vinovăţiei este însoţită de redeşteptarea energiei vitale şi de restaurarea senzaţiei de bine şi a stării de sănătate fizică.

Atunci când se pune problema propriei vindecări şi a consolidării sănătăţii noastre emoţionale „merită să fim paranoici”. Astfel devenim conştienţi de toţi colportorii de vinovăţie din viaţa noastră şi de influenţele lor nocive.

Ne-am putea întreba dacă aceeaşi motivaţie sau acelaşi comportament nu ar putea porni din iubire, în loc de teamă sau vinovăţie. Este vinovăţia singurul motiv pentru care nu-i facem de petrecanie vecinului? De ce nu am refuza să-i facem de petrecanie pentru că îl iubim şi ne pasă de el ca fiinţă umană care este intrinsec inocentă şi se străduieşte să evolueze însă care se poate să fi făcut unele greşeli de-a lungul vieţii, la fel cum am făcut şi noi? Oare respectarea preceptelor religioase, oricare ar fi acestea, nu ar fi mai eficientă dacă ar porni din iubire şi apreciere mai degrabă decât din vinovăţie şi teamă? Ne-am putea întreba de ce avem, până la urmă, nevoie de vinovăţie. Ce bine ne-ar putea ea face? Suntem atât de lipsiţi de discernământ încât nu putem acţiona decât de teama vinovăţiei? Atât de inconştienţi suntem? Consideraţia faţă de sentimentele celorlalţi nu ar putea înlocui vinovăţia, ca motivaţie pentru un comportament uman adecvat?

Când ne oprim asupra acestor chestiuni şi încercăm să le descoperim originea, constatăm că Evul Mediu este departe de a fi ajuns la final. Inchiziţia a adoptat doar forme mai noi şi mai subtile de cruzime. Am asimilat, fără să vrem, sistemul de negativitate care în prezent guvernează planeta. A nedreptăţi şi a învinui pe alţii constituie de fapt o formă de cruzime, nu-i aşa? Le-am permis celorlalţi să ne inducă modalităţi de autotortură şi ne putem da seama că am răspuns cu aceeaşi monedă când, în schimb, i-am îndemnat pe alţii să se chinuiască la rândul lor. Le-am permis altora să ne manipuleze prin intermediul vinovăţiei şi am întors foaia, folosindu-ne de acelaşi mecanism al vinovăţiei pentru a încerca să-i exploatăm şi să-i controlăm pe alţii.

Măsura în care nu ne-am îngăduit să experimentăm realitatea adevăratului nostru Sine este ilustrată de resentimentele pe care le nutrim faţă de cei care au reuşit acest lucru. Privim cu ochi răi exaltarea pe care o manifestă în domenii în care noi ne simţim incapabili de a pătrunde. Acest adevăr care ne trezeşte la realitate este frumos exemplificat în istorioara omului care se plimbă pe malul mării şi nimereşte peste un pescar care avea o găleată plină cu crabi. Omul îi spune pescarului:

–          Ai face mai bine să acoperi găleata aia, pentru că altfel vor ieşi crabii din ea.

–          A, nu e nevoie, răspunde bătrânul pescar înţelept. Când un crab se caţără pe marginea găleţii încercând să iasă afară, ceilalţi crabi se reped la el şi-l trag înapoi. Aşa că nu e nevoie de niciun capac.

Pe măsură ce renunţăm la sentimentele negative devenind mai uşori şi mai liberi vom vedea că, din păcate, lumea este exact ca o găleata cu crabi şi atunci ne vom da seama de adevărata amploare a negativităţii sale. Când vom deveni conştienţi de modul în care am fost duşi cu preşul este foarte probabil să ne mâniem şi să simţim dorinţa puternică de a ne elibera de constrângerile negativităţii.

 

[1]Garbage in, garbage out  (literalmente: „gunoi intră, gunoi iese”) sau GIGO, termen utilizat în industria calculatoarelor pentru a desemna faptul că dacă în procesul programării sunt introduse date greşite, rezultă tot date greşite întrucât calculatorul operează cu noţiuni de logică şi va procesa, fără discriminare, şi instrucţiunile eronate. (n. tr.)

Advertisements

2 thoughts on “Vinovăţia – extras din Letting Go – David R.Hawkins

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s