Cei şapte-şase-cinci-patru ani de acasă

Educaţia unui om este un proces care durează toată viaţa. La fel şi instruirea. Învăţăm constant câte ceva despre noi înşine, despre lume, despre mediul în care ne trăim. Vorba noastră românească spune că cei şapte ani de-acasă te urmează tot restul vieţii. Că aceşti ani formează caracterul unui om. Ar trebui să se modifice numărul acestor ani, pentru că, între timp, pare că niciun copil nu mai are voie să stea acasă (în cazul in care ar fi posibilă o grozăvie ca asta în vremurile noastre) mai mult de cinci ani. Hai, cu indulgenţă, şase! Este obligatoriu să meargă la grădiniţă sau la clasa pregătitoare. Altfel, nu are cum face faţă sistemului plin, greu, aglomerat pe care învăţământul îl îngreunează pe zi ce trece.

În cei şapte-şase-cinci-patru ani de acasă, copilul învaţă despre ierarhie.  Invaţă cum să se poarte în relaţie cu oamenii mari, cum să se descurce cu elementele lumii (obiectele şi situaţiile) din mediul înconjurător apropiat, cum să le folosească, la ce sunt bune toate acestea, dacă sunt bune, dacă sunt plăcute sau neplăcute, ordonându-le după criterii inconştiente. Dacă are un frăţior sau o surioară, învaţă, uneori cu mare greutate, cum este să împarţi iubirea părinţilor (zeilor şi dumnezeilor săi, căci aşa îşi vede un copil părinţii), cum este să împarţi prăjitura, camera sau jucăria cu altcineva, asemănător ţie intrucâtva. Respectul se învaţă din casa în care trăieşte copilul, nu de la şcoală. Respectul natural. Nu falsul respect născut din frică sau chiar teroare, impus de norme, nu respectul faţă de autoritate. Şi autoritatea, poate fi naturală sau impusă, adică falsă. Autoritatea respectată din frică este o falsă autoritate tocmai pentru că frica se opune adevărului. Astfel, această autoritate poate fi oricand năruită spre deosebire de autoritatea autentică ce are la bază respectul autentic. Repetându-i verbal copilului că trebuie să aibă respect pentru oamenii mari din jurul lui, nu îl ajuţi să înţeleagă cu adevărat respectul şi mecanismele sale. Nu poţi respecta natural-autentic decât atunci când ai preluat din mediul în care te dezvolţi acest cod dincolo de cuvânt, de explicaţii, definiţii şi reguli. Totul se preia, se captează şi se asimilează natural si din invizibilul câmp al interconectării. De altfel, dacă nu se preia prin osmoză, respectul, ca orice alt principiu, ca orice altă calitate necesară convieţuirii într-o comunitate, îşi va arăta slăbiciunile născute din falsităţile fundaţiei pe care se construieşte personalitatea. La fel se învaţă, înţelege, trăieşte şi iubirea.

A respecta viaţa este şi mai rar întâlnit. În lumea lui “dă-i în cap tu, că altfel îţi dă ţie”, “străduieşte-te să fii mai bun/ă decât altul”, “mai bine îl/o torni tu acum, ca să nu te toarne pe tine mai târziu” şi alte asemenea sfaturi pe care unii părinţi le dau copiilor lor pentru că asta au învăţat din experienţa lor de adulţi trecuţi prin viaţă, este foarte greu să-ţi imaginezi că s-ar mai putea schimba societatea, viaţa, vibraţia conştienţei colective. Este de-a dreptul o utopie pe care puţini îşi permit să o susţină. Mulţi dintre aceştia sunt doar entuziasmaţi şi eventual vrăjiţi de farmecul proiecţiei pozitive, ignorând orice realism sau, mai grav, negând. Un fel de autohipnoză  cu o intenţie pozitivă ca un capăt al firului de elastic. La celălalt capăt rămane agăţat acel lucru de care vrei să fugi, pe care il ignori sau negi. Este extraordinar de folositor nu să te dezici de negativitate prin ignorarea ei, ci dimpotrivă, printr-o alegere conştientă să reuşeşti (nu să te dezici, ci) să o transformi. Orice asemenea proces alchimic are efecte clare şi în lumea din jur. De-aceea, orice creştere, cât de mică, în vibraţia conştiinţei aflate în trup, în vibraţia  oricărui om este folositoare şi mult trebuitoare întregii colectivităţi.

Dacă admitem că Harta Conştiinţei realizată de dr. David R. Hawkins este realitatea experienţei în acest sistem piramidal în care omenirea trăieşte visul colectiv, atunci vom înţelege cum un singur om iluminat poate salva de la autodistrugere o ţară cu 70 milioane de locuitori care s-ar afla toţi sub nivelul adevărului, adică în negativitatea distructivă. Sau cum un individ aflat la nivelul 500 poate contrabalansa 750.000 de indivizi având un nivel al conştiinţei sub nivelul 200 (nivelul adevărului, al curajului). Avem o populaţie de, să spunem, 20 milioane de locuitori (da, ştiu! Nu mai sunt demult 20 milioane de români în România.) Ne aflăm într-o paradoxală desfiinţare ca neam. Pământul de sub picioarele noastre nu mai e demult al nostru. Nici apele nu vor mai fi ale ţării. Suntem conduşi de vântul la modă. De câţi oameni cu un nivel  calibrat la valoarea de 500, nivelul iubirii, trăitori în această ţară ar fi nevoie pentru a o elibera? De vreo 27 de oameni din toată ţara asta, care să existe în continuare aici. Când aceştia vor începe să plece, dacă nu se vor fi ridicat (cu adevărat!) între timp şi alte persoane până la nivelul iubirii  sau dincolo de el, balanţa se va inclina dramatic înspre negativitate. Spiritele locurilor, cele străvechi şi susţinătoare ale inteligenţei cu care atâta se fălesc românii, au inceput să plece, rând pe rând, încă din 2012. S-au inundat subsolurile de altfel de spirite. Iar orgoliile celor care susţin o cale sau alta sunt hrănite bine din străfunduri. Dar inteligenţa nu poate avea rezultate trainice dacă nu este susţinută de integritate. La nivel individual, integritatea se confundă cu mândria de sine şi cu respectarea dogmelor sau a convingerilor. Trădarea sau minciuna sunt acceptate ca parte din “politica vieţii”. De ce ne-am mira atunci de “politica politicii”?

Imensa reţea neuronală colectivă nu s-ar putea păstra în funcţiune coerentă dacă nu s-ar perpetua şi repeta informaţiile receptate, prelucrate şi emanate de minţile umane. Tot aşa se perpetuează şi software-ul colectiv. Desigur, există upgradări şi, pe ici pe colo, noi versiuni care se bazează, însă, tot pe prima versiune. Totul pleacă de la prima versiune. Prin urmare, nici Arhetipurile Designului Matricei nu se pot schimba, nici cale de ieşire colectivă şi globală din liniaritate nu există.  Există doar calea individuală, îngustă şi aceasta, din ce în ce mai îngustă de la nivelul iubirii încolo.

Aşa cum se perpetuează informaţiile negative, tot aşa se perpetuează şi cele pozitive. Dacă tinerii care (încă mai) fac copii s-ar trezi şi nu şi-ar mai învăţa pruncii ce-au învăţat ei despre cauzalitate, despre bine şi rău, dacă părinţii ar invăţa de la copiii lor, unii chiar autişti dar atât de plini de iubire, poate că s-ar schimba lucrurile mai repede. Câţi copii nu au renunţat la visele lor doar pentru că părinţii le-au desfiinţat cu logica liniară a cauzei şi efectului? Ori pentru că le-au negat un talent în virtutea logicii de tipul “artiştii mor de foame! Tu trebuie să te faci doctor, ca tata!”… Câţi copii n-au devenit nişte adulţi înăcriţi de serviciul la care trebuie să meargă pentru a-şi câştiga existenţa?  Câte suflete de copil au rămas ascunse pe sub pietrele din ce în ce mai mari puse peste suflet de mintea raţională? Şi cum adică să ne câştigăm existenţa? Că doar am câştigat-o o dată! Atunci când ne-am născut! (vorba lui Gyuri Pascu, nu a mea!) Chiar trebuie să ne-o câştigăm, să jucăm ruleta rusească în fiecare zi?

Dar tinerii îşi lasă copiii cu bunicii, cu bonele şi cu grădiniţele şi se duc să muncească 10-12 ore pe zi. În timpul rămas la dispoziţia familiei, al copilului, părinţii trebuie să pregătească masa, să gătească, să facă curat…Mai târziu, se întreabă cine sunt proprii lor copii, căci nu îi recunosc când îi constată obraznici şi lipsiţi de respect. Şi-aşa se scurg cei patru-cinci-şase-şapte ani de-acasă!

©danielamariamarin

 

Advertisements

One thought on “Cei şapte-şase-cinci-patru ani de acasă

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s