Aripi

Pentru mine viaţa este o poezie şi un teatru. Pe toate-acestea le cuprinde Marea. Marea asta pământeană este doar un simbol al Mării ce cuprinde totul, totul, şi ȋngeri şi zei şi particule şi unde.

Am ȋnţeles cândva că fiecare avem nu doar o piesă a noastră, ci chiar un teatru al nostru. Şi-acum ştiu de ce ȋn mine nu se potrivea să-nlocuiesc spectacolul de teatru cu filmul, realitatea versus proiecţia realităţii. Orice poveste pe care-o auzeam se transforma ȋntr-un spectacol de teatru, orice film vedeam la televizor devenea spectacol de teatru ȋn sufrageria apartamentului ȋn care locuiam. Sufrageria era şi dormitor şi birou şi… de toate. Ȋn cealaltă cameră a apartamentului locuia tanti Zoica. Ea jucase ȋn echipa de teatru a fabricii unde lucrase până s-a pensionat medical. Ea ȋmi spunea nu doar poveşti, dar piese-ntregi de teatru, interpretând toate rolurile, schimbându-şi vocea şi expresia astfel ȋncât puiul de om ce eram să poată ȋnţelege diversitatea personajelor. Ea n-a apucat 22 decembrie 1989. Pe 13 decembrie s-a luminat. Am văzut lumina sufletului ei de-afară, din stradă. Veneam de la serviciu şi-am ridicat, ca de-obicei, ochii spre geamurile apartamentului. (Un an mai târziu, când am rămas singură, şi fără mama, am ȋnţeles ce-nseamnă să vii acasă şi să nu te-aştepte nimeni, nicio lumină ȋn geam.)  De-acolo, din faţa blocului, am văzut c-o altă lumină lumina din camera ei. Şi mi-a trecut prin minte că s-a dus. Când am intrat ȋn casă, ştiam déjà. De-aceea nu aveam nevoie să-mi spună nimeni, niciuna dintre surorile ei venite să o plângă. Am intrat ȋn cameră şi i-am rugat pe toţi să mă lase singură. Am ȋnchis uşa şi-am rămas doar eu cu ea. Sufletul ei de-abia mă aştepta să vin, să-mi spună câte ceva. M-am dus la fereastră şi-am privit noaptea-ngheţată. I-am auzit cuvintele, i-am simţit mângâierea ca o adiere caldă, blândă… am ȋnţeles.

Prin ’99 – iată, secolul trecut! – scriam un fel de poezie despre Teatrul meu.

Teatrul meu este un teatru mic, cu vreo sută de locuri. Actorilor nu le place pentru că sunt prea puţini spectatori, iar spectatorilor pentru că se joacă piese cu numai două personaje. Oglinzilor li se pare un supliciu, iar reflectoarelor un chin.

Câtă tăcere, câtă mişcare ȋntr-un punct! Dar vin cu toţii până la urmă, astfel că ȋncă n-am dat faliment.

Deşi de multe ori mi-am spus că ajunsesem la capătul puterilor, se ȋntâmpla cumva şi m-adunam, “pe rânduri albe de tăcere”, adunându-mi toate răurile, ȋmbrăţişându-le ȋn palmele sufletului meu, renăscând mereu dintr-o cenuşă a aripilor tăiate cu forfecuţa, apoi arse. Aşa ȋmi plăcea să-mi spun şi chiar să-i dau exemplu copilului meu atunci când ȋncercam să explic de ce e bine să alegi să faci ceea ce simţi că te-mplineşte, ceea ce-ţi aduce bucurie. Dacă mai sunt şi alţii pe lângă tine să te sprijine, dacă mai sunt şi alţii care să te-observe şi-ţi spun că poţi, că ai talent, e bine să faci acel lucru, pentru că altfel, te vei simţi mereu neȋmplinit. Vei aştepta mereu ceva, din altă parte.

Nu ştiu dacă mă voi aduna şi de data asta, dacă mă-mpinge cineva să mă adun. Când am auzit că actriţa ce trebuia să joace Povestitoarea ȋn spectacolul Eternul Spectator nu mai poate veni, nu m-am mirat. Avusesem de la bun ȋnceput senzaţia că nu va veni. Ȋn câteva minute am luat o hotărâre pe care n-am s-o regret niciodată, indiferent de cum va fi. Nici dacă nu voi reuşi să-mi ies din rolul de organizator şi alte roluri, nici dacă mă voi ȋncurca şi voi uita textul, nici dacă voi şti că am fost penibilă sau voi auzi spunându-se, n-am să regret. Pentru că trebuia să mă-ntorc la mine. Era timpul.

Am pregătit aproape totul, chiar şi coloana sonoră şi decupajul de lumini, locurile invitaţilor, petrecerea de după…  aproape că-mi pot permite să ies din rolul ăsta de organizator, chiar dacă-l fac destul de bine, chiar dacă mi s-ar spune că… cel mai bine. E timpul să-mi iau o pauză, chiar dacă incă trebuie să trimit la tipar afişe, invitaţii, să organizez repetiţii… “Mi-am luat o pauză, gândirii profunde i-am dat cu flit din cauză că m-am ȋndrăgostit de banalul infinit” zice Gyuri Pascu ȋn cântecul său, un cântec pe care mi-a plăcut să-l cânt ori de câte ori ȋl auzeam.  Când eşti ȋndrăgostit, aripile se deschid cu uşurinţă, chiar şi cioturi de-ar fi. Poate că nu mai pot zbura. Poate că nu vor face decât să arate altora că nu e bine să-şi taie aripile cu forfecuţa. Nu m-am ȋndrăgostit acum de “banalul infinit”. Ȋntotdeauna am fost ȋndrăgostită. De prea multe ori mi-am reprimat, ȋnsă, această ȋndrăgostire. Şi dacă cineva acolo, sus, a-mpins toate lucrurile-aşa, dacă cineva acolo sus sprijină aceste lucruri să se-ntâmple, ȋnseamnă că ele chiar aşa trebuie să se-ntâmple. Ce sens ar avea să mai opun vreo rezistenţă? Eu, care le vorbesc altora să n-o mai facă?…

Şi-aşa, uite, ȋn loc să-nvăţ ce am de spus, eu ȋncă mai duc lămurire cu mine. Pentru că asta fac cu paginile astea de jurnal. Mi le arăt mie ȋnsămi, că poate-aşa, scrise, cuvintele-mi vor fi mai clare, iar trăirile-şi vor găsi portiţa să zboare.

Advertisements

One thought on “Aripi

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s