Jurnal de decembrie

18 decembrie 2014

De rana asta nu te-atingi! Să nu-ndrăzneşti, până când nu vei fi ȋn stare să mi-i arăţi pe toţi cei care-au complotat, pe toţi cei care au ucis doar pentru-a le ieşi spectacolul tocmit! Să nu-ndrăzneşti să-mi spui nimic. Şi nici să nu-ţi văd mutra ȋntristată-n poză sub steagul fluturând! Să nu-mi apari ȋn faţă-n niciun fel. Şi nici iertare să nu-ţi ceri, n-ai dreptul să mai ceri nimic. Nimic, nimic, nimic!

Să nu-ndrăzneşti să-mi spui că toate erau scrise, că sacrificiul, şi el, era tocmit! De dinainte lămurit. Să nu-ndrăzneşti să-mi spui că-i o alegere, de la-nceput pân-la sfârşit. Să taci, nimic nu-i de vorbit!

Sunt mame ce-au ȋnnebunit văzându-şi fiul ciuruit de gloanţele spectacolului tocmit. Sunt taţi ce s-au ȋmbolnăvit de dorul fiului iubit. Sunt suflete ce s-au scârbit de-acest scenariu ticluit. Să nu-ndrăzneşti! Să taci! Să te ascunzi!

Când am ajuns acasă, astă-noapte, m-au salutat ȋn felul lor acele suflete de dincolo de moarte. Şi mama mea s-a bucurat, şi Dragoş mi s-a-nfăţişat. Mi-au arătat ȋn felul lor că nicidecum nu m-au uitat.  (Nu ştiu de ce mă cântă versul, ba cântă, ba nu cântă, da’l las să vină cum vrea el. Până la urmă, el e, şi nu eu.) Se-apropie 21 decembrie. Se-aud tancurile, şenilele lor trecând peste oameni vii, aproape copii. Se-apropie 23 decembrie. Nu poţi să-nvii?…

M-a durut ceva, şi n-am putut să spun. Poate voi scrie-acum.

Când ai tăi nu sunt prezenţi, când nu vin să vadă ce faci, care-ţi sunt realizările, care-ţi sunt ȋmplinirile, când n-ai pe nimeni “de-al tău”, cu tine, se vede-o tristeţe-n ochi, chiar şi dacă te-nconjori cu-aplauze, cu laude ori flori. Când eşti tânăr, te doare. Surd. Chiar negândit. Te doare şi când eşti mai mare, când pielea ţi-ai tăbăcit.

(De ce mă-ncerci acum, ce-i de-nţeles?…)

Da, văd. Văd mult mai multe decât vreau să văd. Te văd pe tine, sufletul ȋţi văd. Ii ştiu nevoile, ȋi văd lacrimile, ȋi aud strigătele. Lacrimile din suflet sunt rare. Se recunosc ȋntre ele.

Nu ne lăsăm trăiţi de Dumnezeu. Pretindem mult, tuşăm din greu. Ne prinde orice logică terestră atentă să nu-i jucăm o festă. Cu cât ţipăm mai tare, cu-atât ne doare tot pe noi, terestra scufundare ȋn noroi.

19-20 decembrie 2014

Toate au un sens, bineȋnţeles. Şi-atunci când taci, când te uiţi cum alţii vorbesc, ȋmpăunându-se, ȋnvârtindu-şi coada precum păunul mândru. De fapt, nu e mândru. E speriat. Simte primejdia şi de-aceea se ȋnfoaie. Ca să se apere. Ca să nu se piardă. Se-agaţă disperat de ceea ce are, de ceea ce ştie că-l poate apăra. Ceea ce nu ştie, poate pentru că nu vede, este că altcineva se trăieşte prin el.

Te uiţi la ochii trişti şi poate că-nţelegi doar pentru c-ai trecut şi tu prin aceleaşi trăiri. Ştii cum e să fii singur, ştii cum e să te simţi singur, să te simţi pierdut, al nimănui. Oricum aştepţi mereu acel ceva pe care l-ai pierdut demult, de care nu mai poţi uita.

Ştii cum e să fii sigur de valoarea ta, si totuşi, să te-aştepţi s-o vadă alţii, să te confirme, să-ţi pună-n faţă oglinda fermecată. Să nu fii niciodată mulţumit. Să vrei mai mult, să vrei mai des. E ca orice altă dependenţă. La ȋnceput crezi că tu o stăpâneşti, că poţi oricând să te opreşti. Nici nu apuci să te mai vezi c-ai devenit doar sclavul şi batjocura ei. Nefiind sigur, fiind neȋmpăcat, te-ntorci mereu să-ntrebi oglinda. O-ntrebi neȋncetat. E trist s-alergi mereu ȋn jurul ei. Şi e riscant.

Am tăcut. Am adunat. Am dăruit. Nu am secat. M-am adunat.

Vei ştii să mulţumeşti când vei uita de tine. Vei ştii să ȋnţelegi când pe tine te vei dărui-n tăcere. Vei ştii să vindeci când nimeni nu va şti c-ai vindecat. Vei ştii să sporeşti când nimeni nu va şti că te-ai rugat.

21 decembrie

Am văzut sufletele plutind peste noi, înlăturând ceaţa, strălucindu-ne stelele cerului. Am văzut cum se-ntreceau în a fi la dispoziţia noastră, doar-doar vom înţelege.

Am văzut oameni frustraţi, neînţelegând ce-au de făcut, aşteptând să fie văzuţi, recunoscuţi, ajutaţi, fără să vrea, totuşi, să primească vreun ajutor, cu orgoliul ţipându-le-n ochi, revărsându-se printre dinţi. Se scurg oamenii ca o pastă de roşii date prin maşina de tocat. Li se injectează câte-o substanţă-n sânge până când neuronii lor cuplează ceea ce se vrea de la ei, nu ceea ce ei vor de la ei înşişi.

Am văzut copaci înţelepţi tăcând, privind evenimentele lumii strecurându-se prin sita adevărului. Copacii au început să se frângă pe străzile oraşului. Oamenii tot n-au înţeles. Au dat vina pe furtuni şi pe bătrâneţea copacilor. Ori a înţepciunii străvechi.

Am văzut deşi n-am vrut să văd.

Am văzut râsuri ascunzând plânsuri. Am văzut glume ascunzând nevoi neîmplinite. Am văzut tristeţi ne-nţelese şi strigătele mute.

Cu ochii-nchişi, şi tot am văzut.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s