23 Decembrie

23 decembrie 2014

Azi s-au împlinit 25 de ani de când sacrificiul lui a îngroşat rândurile dovezilor necesare pentru denumirea de “revoluţie”. Bineînţeles că, partial, a fost şi revoluţie. După ce a fost aranjată, preconizată, plănuită bine, bine de marile puteri şi planurile lor diabolice. Bineînţeles că oamenii erau sătui, dincolo de orice limită a suportabilităţii, erau suficient de umiliţi, suficient de înfometaţi, suficient de striviţi. Poate că Dragoş n-ar fi fost unul dintre ucişi dacă n-ar fi fost atât de convins că lumea noastră se putea schimba, dacă n-ar fi ştiut că este un bun trăgător, dacă n-ar fi avut o inimă mare, mare, mare, dacă n-ar fi crezut în adevăr, dreptate, corectitudine, libertate.

Dacă Dragoş Mladinovici n-ar fi fost sufletul-iubire în trup de om, dacă n-ar fi fost capabil de altruism, dacă n-ar fi fost convins că nu ar fi putut trăi fericit în bunăstarea pe care părinţii lui i-o puteau oferi oricum, chiar şi-n vremurile acelea, dacă n-ar fi ştiut că nu era suficient să-i fie lui bine, dacă n-ar fi gândit aşa cum gândea despre echitate, curaj, adevăr, respect, bunăvoinţă, într-ajutorare… poate că astăzi ar fi trăit şi el, poate ar fi avut doi-trei copii, rate la bancă, griji…

Am fost la cimitir şi azi, aşa cum am fost şi-n ziua în care am lansat cartea NOI în secolul XXI. Mă duc de fiecare dată când am câte o mică realizare personală. I-am promis că-i voi arăta, îi voi citi, va fi mereu în viaţa mea, că vom rămâne prieteni pe viaţă. Mă ţin de promisiune. Nu mă duc în cimitire, nici măcar în cimitirul unde sunt neamurile mele nu mă duc.  În cimitirul Eroilor, însă, mă duc. De ziua lui de naştere, în 2 aprilie, ziua în care ne-am şi cunoscut, de Paşte uneori şi-n 23 decembrie, ziua când a fost executat… Pentru că Dragoş a fost executat, ucis cu intenţie.

Mă duc şi-n alte zile, dar astea sunt sigure. Cât a trăit tatăl lui, ne întâlneam acolo. El a pus şi băncuţa lângă mormânt, a plantat şi brazii, s-a luptat mult pentru construcţia bisericii de lângă cimitir… De când a murit tatăl lui Dragoş, nu m-am mai întâlnit cu nimeni, nici cu sora lui, nici cu nepoata, cu nimeni altcineva. Şi nici mormântul nu mai arată îngrijit. Dar găseam întotdeauna o coroană de flori de la colegii de serviciu. Aşa ştiam că nu l-au uitat nici ei.

Azi a fost altfel. La început n-am vrut să deranjez, am mai stat câteva minute întrebându-mă ce să fac, să plec, să mă întorc mai târziu… Apoi am hotărât să mă apropii de mormânt. Am spus “bună ziua”, apoi m-am foit să aprind lumânările. Am întrebat-o doar dacă este din familia lui. Nu, era o prietenă. Azi am stat pe aceeaşi băncuţă împreună cu o altă prietenă a lui Dragoş. Mi s-a părut că aş cunoaşte-o. Dar nu am îndrăznit să-i deranjez plânsul.

M-am uitat înspre cer. Soarele era acoperit de nori. Mi s-a părut că Dragoş mi-ar fi spus să-i vorbesc, să nu tac. “Eşti aici? Atât de-aproape?… Arată-mi soarele!” In poate numai douăzeci de secunde soarele s-a ivit şi-aşa a rămas să strălucească pe cer pân-am plecat. O rază cădea direct pe crucea de marmură rece. Am zâmbit mulţumindu-i. Am vrut să mă întorc spre femeia de lângă mine, să-i vorbesc, dar chiar atunci s-a ridicat să plece. Ne-am salutat şi gata. “Imi pare rău, dar n-am îndrăznit!” Dar el ştia şi că mi se păruse că recunoscusem în acea femeie o fată de demult…  Vântul adia destul de tare, iar lumânarea înaltă din mijlocul crenguţelor de brad prinse-ntr-un coş, c-un înger şi un fluture, se stinse. “Am s-o aprind din nou şi cât am să stau aici, nu se va mai stinge!” am spus în mintea mea. Şi-aşa a şi fost. Ori de câte ori părea că tocmai s-a stins, se reaprindea. Apoi au apărut dintr-odată tot felul de păsări ciripind vesele, învârtindu-se pe lângă noi. L-am întrebat din nou, ca şi cum niciodată n-aş fi auzit răspunsul: “Dacă ne-am fi căsătorit atunci, ai fi trăit?”

“Vezi, pui, atunci când mi-ai arătat dorinţele tale, ce vroiai să faci, să devii, că doreai să scrii, poate chiar să te întorci la teatru, am înţeles că… lumea aceea era puţin depărtată de mine. De-aceea te-am lăsat să fii, să-ţi împlineşti visele. Nu vroiam să fiu o piedică în calea ta. Vroiam să te văd împlinită, să fii fericită, vroiam să fiu fericit pentru fericirea ta. Să vin să-mi dai autograf, să fim prieteni toată viaţa, aşa cum ţi-am şi spus şi te-am rugat să-mi promiţi. Cu câteva luni înainte de decembrie, mi se făcuse însă tare dor de tine. Simţeam că trebuia să te văd neapărat. De-aceea te-am tot căutat. N-a fost să fie să ne-ntâlnim decât pe 23, cu doar puţin timp înainte să fiu împuşcat. Dar vezi, tot am reuşit să-mi iau la revedere de la tine. Mai ţii minte ce ţi-am zis?”

“Bineînţeles. Fiecare cuvânt!”

“E bine. Atunci îţi aminteşti că ţi-am spus că ne vom vedea după.”

“După ce se încheia cu… cacialmaua aia!”

“Nu, pui. Pentru noi, care am fost acolo şi pe 21 seara, la Intercontinental, şi în clădirea Comitetului Central, pentru noi a fost chiar revoluţie. Nu aveam cum să ne dăm seama de toată ipocrizia, de toată mascarada. Noi am murit convinşi că apăram libertatea poporului român, împăcaţi c-am făcut tot ce-am putut. Pentru noi a fost revoluţie.”

“De ce nu m-ai ascultat? De ce nu ţi-ai dat casca aia albă jos? Am simţit un fior rece în tot corpul când îmi povesteai cum capturaseşi tu un trăgător, cum l-ai predat ălora din comandament. Te-am întrerupt, îţi aminteşti? Şi te-am întrebat: de ce stai cu casca aia pe cap? Am simţit clar că era un fel de semn de recunoaştere. Că trebuia s-o dai jos! De ce n-ai dat-o jos?”

“Pui, era oricum prea târziu. Nu te mai învinovăţi că n-ai insistat mai mult, nu te-aş fi ascultat oricum. Doar mă ştii!”

Râdea. Nu-l mai auzisem râzând. Şi totuşi, râsul ăsta m-a-ntristat teribil. De ce nu era lângă mine, în faţa mea, să mă strângă-n braţe, să râdem împreună?…Mi-a alunecat mintea în neiertare. Mi s-a-necat într-un soi de furie. Şi l-am pierdut.

După câteva minute mi-am dat seama că mi-era frig. Nu-i citisem din carte, o aşezasem doar pe băncuţă, lângă mine. Parcă mi-ar fi fost jenă să nu mă vadă citind cu ochelari. El a rămas atât de tânăr! S-a oprit la 20 de ani. Când m-am uitat înspre lumânare, am văzut că se stinsese. Era timpul să plec. Şi am plecat uşor ruşinată că nu-mplinisem ceea ce mă lăsase să-mplinesc, dar cu încrederea că adevărul va ieşi anul acesta la lumină. Poate chiar până în aprilie, până de ziua lui. Am plecat cu certitudinea că valorile preţuite de el şi de alţii asemenea lui sunt acum conştientizate, că încetul cu încetul anomalia de amorţire se evaporă, oamenii se trezesc, îşi amintesc de adevăr, de integritate, de iubire. Că locuitorii ţării ăsteia au început a-şi aminti de autenticele drepturi ale lor: dreptul la integritate, dreptul la fericire, dreptul la bucurie.

Iubirea nu are timp şi nici loc. Nu poate fi distrusă, nu poate fi pierdută. Ascultaţi şi urmaţi calea iubirii!

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s