Dupa 33 de ani

Nici nu ne dăm seama cât de speciale şi importante sunt anumite întâlniri! Nu ne dăm răgaz să fim atenţi la aceste lucruri, nu ne oferim timp pentru a ne întreba ce ne oferă o asemenea întâlnire. Dacă am acceptat că nimic nu este întâmplător, vom căuta să descoperim sensul fiecărei “întâmplări”. Surprinzător, aş spune, pentru că în urmă cu numai 30 de ani “întâmplarea”, “coincidenţa”, “logica” evenimentelor aleatorii spuneau oamenilor că, dacă ai noroc, ai, dacă n-ai, n-ai! 🙂 Sigur, zâmbesc când scriu aceste cuvinte, dar chiar aşa gândesc încă mulţi oameni, chiar dacă, poate, între timp au aflat că “norocul şi-l face omul cu mâna lui”. Şi totuşi, uneori putem trece pe lângă noroc, pe lângă o şansă de felul acesta, o întâlnire cu o persoană care ne dă un răspuns, un sfat, o indicaţie. Dacă ignorăm, e alegerea noastră. Dacă nu ignorăm, bucăţica aceasta de înţelepciune trimisă de univers sau de Dumnezeu, fiecare cum alege să numească, ne-ar putea scuti de multă suferinţă sau pierdere de timp şi energie. Am putea folosi timpul orbecăirii cu totul altfel, mai constructiv sau pur şi simplu pentru a ne bucura. Diferenţa între bucurie şi satisfacţie sau plăcere este substanţială. Dar nu vreau să intru acum în acest subiect. L-am mai dezbătut, oricum.

Mă-ntreb şi eu, de ce m-am reîntâlnit cu un coleg de şcoală pe care nu l-am mai văzut, nu am mai comunicat în niciun fel cu el de 33 de ani! Întoarcerea aceasta în timp trebuie să fie conectată cu cine ştie ce punct important, poate chiar de răscruce în autostrăzile noastre. Pentru că niciodată beneficiul nu vine într-o singură direcţie, ori pentru o singură persoană. Suntem mesageri şi receptori de mesaje deopotrivă.

Cu-atât mai mult cu cât îmi amintesc prea puţine din ce îşi aminteşte el, mi-e greu să înţeleg mesajul cu claritate. Ştiu, de exemplu, că pentru mine ar putea să fie legat de o schimbare care ar ţine mai degrabă de profesie. Ar putea să fie legat de o reparaţie în mecanismele psihologiei personale de la vremea aceea. Poate că  ar trebui să mă întorc în acel trecut, să descopăr ceva, să repar ceva sau pur şi simplu să-i mărturisesc lui viziunea mea autentică, nu ce acceptam să se vadă. De multe ori lăsăm oamenilor libertatea de a crede ce vor ei despre noi, ba chiar nu ne opunem nici măcar de dragul nostru, pentru noi înşine, privirilor care ne rănesc. O combinaţie turbată de altruism, empatie şi negarea sinelui ori autodistrugere. Asta poate pentru că, pe de-o parte, ştim că ar fi inutil, că nici nu am putea fi înţeleşi.  Vorba cântecului trupei Goo Goo Dolls, Iris: “Nu vreau să mă vadă lumea pentru că nu cred că m-ar înţelege” (I don’t want the world to see me, cause I don’t think that they’d understand). Să nu fiu înţeleasă greşit, doar la versurile acestea mă refer! Nu de alta, dar am reascultat de curând acest cântec pentru care am făcut o pasiune teribilă în 1999! Şi mi-a făcut plăcere să-l reascult. Nu, nu era o plăcere masochistă. Ceva din el a rămas încă adevărat.

33 este un număr special. Nu pentru că reflectă gradul unei secte, ci pentru că, în jurul vârstei de 33 de ani, vârsta la care Iisus a fost răstignit, în viaţa fiecărui om apare o mare şansă: şansa verificării compatibilităţii dintre drumul ales de minte şi drumul de care sufletul nostru are nevoie. Fie că apare o persoană nouă, o iubire nouă în viaţa noastră, fie se-ntâmplă evenimente importante, de câştig sau de pierdere, dar în jurul acestei vârste avem şansa să vedem clar dacă ne-am încadrat corect pe drumul nostru şi din perspectiva spirituală, nu doar fizică sau materială. Căsătorii, copii, iubiri pasionale, pierderi materiale, alegeri dificile, premieri, avansări, realizări, oricum ar fi, toate sunt şanse extraordinare pentru a ne aminti de suflet, pentru-a ne aminti de Dumnezeu. De regulă, ni se oferă chiar şi şansa de a începe să trăim în conştienţa unităţii spirit-trup.

Azi îmi spunea un tânăr că el nu-nţelege treaba asta cu spiritul sau cu sufletul, că el crede că mintea conduce totul, că viaţa asta este tot ceea ce avem, şi raiul şi iadul, toate sunt acum şi aici, după care nu ne aşteaptă nimic altceva decât putrezirea. Nu i-am spus că este o perspectivă de-a dreptul diabolică, m-am gândit că orice aş fi spus ar fi fost inutil. Fiecare om are dreptul să-şi experimenteze viaţa aşa cum vrea. Are dreptul chiar să ignore şansele care îi sunt oferite pe tavă, gratis. Aş fi putut să-i spun că mintea  este un produs ambiental, mai corect spus o rezultantă a mediului înconjurător, o sumă de corelaţii şi conexiuni deprinse din modelele aflate in jurul omului. Că diferenţa intre minte şi spirit este însăşi limitarea sau ochelarii de cal pe care ni-i punem mai ales pentru a nu fi deranjaţi de alte vederi, de alte perspective. Frica de-a nu ne pierde confortul credinţelor noastre, frica de-a nu pierde bruma de stabilitate pe care am obţinut-o după ce am făcut puţină pace sau am acceptat, cu greu, lumea, ajungând să ne stabilim nişte limite ale convingerilor şi credinţelor noastre. Frica ne impinge spre orice compromis, mai ales acela de-a nu o recunoaşte ca frică, de a-i pune un nume atrăgător şi hrănitor pentru orgoliul nostru: credinţă. Nu e aşa? Nu ne temem să nu cumva să ne pierdem credinţele noastre? Ce ne facem fără ele? Cum să rămânem aşa, cu rădăcinile în aer? Dacă ne pierdem şi minţile?… Oare de ce expresia asta foloseşte pluralul pentru substantivul “minte”? Ce? Sunt mai multe minţi în capul unui singur om?…

Cum spuneam, deschiderea minţii faţă de evenimentele vieţii poate sprijini recunoaşterea mesajului, a sfatului, recunoaşterea ajutorului subtil pe care chiar sinele nostru superior ni-l trimite. Bag seamă că mă întorc treptat înspre copilărie, spre visele de-atunci, pierdute printre responsabilităţile şi greutăţile de mai târziu. Întâlnirea aceasta frumoasă, după 33 de ani de totală absenţă, mă-ndeamnă să cred că există un fir pe care l-am uitat, pe care nu l-am împlinit. Poate fi o dovadă în acest sens cum, la fel de bine, poate însemna altceva. Oricum, continui să mă întreb până când adevărul se va revela. Căci adevărul, întotdeauna se va arăta. Va tresări în pieptul meu precum aripile fluturelui şi-atunci, furtuna ce se va porni va dizloca orice neadevăr, va mătura orice iluzie.

Să ai puterea de a-l iubi pe Dumnezeu înseamnă să ai puterea de-a te iubi pe tine în aşa fel încât să-l poţi iubi şi pe aproapele tău. Să ai puterea de a-ţi respecta sufletul, înseamnă să-l respecţi pe Dumnezeu care se exprimă şi prin tine. Că doar nu este peste tot, şi-n tine nu! Mai înainte de orice, să-l iubeşti pe Dumnezeu. Şi-apoi restul. Cum îl descrii pe Dumnezeu, aşa îl trăieşti. Cum îl simţi, aşa iubeşti!

Mi s-a întâmplat de multe ori să închid porţile în faţa unor oameni, nu şi în faţa sufletelor lor. Dar am învăţat din greu că oamenii nu învaţă, nu vor să înveţe, că sunt comozi şi leneşi, că mai degrabă îşi doresc să li se spună ce să facă, să li se dea peştele gata pescuit decât să-nveţe a pescui. Am învăţat, până la urmă, că n-are niciun rost să tragi de oameni. Că cel care are urechi de auzit, aude, cel care n-are urechi de auzit, n-aude nici dacă-i spui de-o sută de ori, nici dacă-i spui de trei ori. Aşa că, am ales să spun o singură dată. Încă nu aplic treaba asta total, 100%. Încă am vulnerabilităţi de mamă. A rămas ideea sacrificiului matern adânc săpată în mine, ca o credinţă, urmă a culturii, a educaţiei, a experienţei copilăriei mele. Că tot repet de-atâta timp (pentru unii de atâta timp, pentru alţii încă nici n-am repetat!) că modelul pe care părinţii îl oferă, chiar inconştient, este ceea ce se perpetuează în copilul lor, chiar şi dacă acesta respinge, se opune. Dar ştiţi cum e, cu cât te opui mai tare, cu-atât te doare mai rău. A nu te mai opune, nu înseamnă a curge aberant, fără de sens. Ci a respecta sensul natural şi firesc. Acesta este sensul spiritului, nu al minţii umane. Până ajungem să înţelegem însă, ce este mintea, tragem din greu în lanţurile ei. Cu ochelari de cal, bineînţeles.

Voi înţelege eu ce va fi de înţeles din această reîntâlnire. Cert este că mi-a dat prilejul de-a mă bucura că un fost coleg de şcoală MĂ VEDE! E ca şi cum m-aş vedea eu însămi. Ca şi cum m-aş aprecia pentru iată, 33 de ani parcurşi de-atunci. M-am mai întâlnit şi cu alţi foşti colegi-colege. Dar ei vedeau ceea ce aleseseră să vadă probabil şi-n trecut. Peste ei-ele, probabil timpul acesta a curs… altfel. Că tot pomenea azi altcineva despre agăţarea de amintirile personale ca de o ancoră care te ţine în prezent. O ancoră te ţine pe loc. Îţi dă o minimă libertate de plutire în jurul ei. Dacă ne păstrăm doar amintirile ca punct de reper pentru felul în care vedem prezentul, atunci ce rost are să vorbim de vreo evoluţie?…  Nu putem vorbi decât despre o rămânere în acelaşi loc. Nu putem vorbi decât despre o buclă! Ah, şi apropos de buclă! Textul ăsta a rămas în “Eternul Spectator”! Cei care vor reveni să vadă acest spectacol pe 28 ianuarie, îl vor putea auzi din nou!

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s