Avanpremieră pentru ziua mamei

Vine un moment când trebuie să înţelegi c-ai terminat un rol. Că s-a încheiat. Gata. Heblu! Scenariul te obligă să ieşi din personajul acela şi să intri în altul, dacă mai există altul pentru tine şi asta dacă nu se-ncheie piesa. Atunci nu mai ai ce personaj să întrupezi.

Dacă piesa continuă, şi ţi se schimbă personajul, dar tu nu accepţi această schimbare, nu vei mai şti ce joci. Vei menţine vechiul personaj în timp ce noul nu-ţi va ieşi aproape deloc. Nici noul, nici vechiul nu mai există, de fapt. Ci doar iluzia ta că te descurci. O iluzie născută din dorinţa de a păstra, de a menţine, de a nu renunţa la ataşamentul (dens) faţă de precedentul rol (sau personaj).

Ne place să ne credem atât de neînlocuit, atât de importanţi, atât de speciali şi deosebiţi încât nu mai putem observa inutilitatea noastră. E ca şi cum, în loc să iasă din scenă, după ce şi-a terminat partea, un actor refuză, rămânând acolo chiar dacă nu mai are nimic de făcut. Dar el încearcă “să-şi facă” de făcut, încearcă să-şi găsească un rost. Încearcă să inventeze replici, care, desigur, deranjează piesa. Nu fac parte din textul piesei, îi încurcă pe actorii rămaşi în scenă, sună fals în urechile spectatorilor. Încearcă să se mişte pe lângă actorii care au de jucat, să interacţioneze cu ei, chiar dacă ei se poartă ca şi cum nu l-ar vedea. Spectatorii nu mai înţeleg nimic. Ori se amuză, ori se supără, deranjaţi de această nelalocul său intervenţie. Actorul obsedat să rămână în scenă, să rămână la vedere, va căuta să-şi motiveze prezenţa. Va inventa orice doar pentru a rămâne în scenă. Doar pentru asta a muncit, nu? Să fie acolo. Să fie văzut.

Pretindem că ştim ce vrem, ce-avem nevoie, că ne exprimăm clar sau că alţii ar trebui să înţeleagă ce ne doare sau ce ne place. Avem această obişnuinţă de a pretinde, de a cere de la alţii, de a aştepta din partea altora. Poate că este doar o nevoie de validare. Ne mărturisim şi ne validăm unii pe alţii, ne validăm existenţa şi sensul ei. Ne oferim sau ne retragem încrederea în “validatorii” existenţei noastre, fiind permanent în căutare de sens. Sensul de a fi aici, acum. E clar că trebuie să fie unul. Altfel n-am fi, ne spunem siguri, foarte siguri pe ceea ce ne spunem. Pentru că avem nevoie de concreteţe, de sens, de rost. Mintea noastră nu poate suporta haosul sau lipsa unei direcţii. Nici liniştea n-o poate suporta. Îi ţiuie urechile până la insomnie, enervare, disperare. Mintea trebuie să-şi găsească rostul, validarea, trebuie să iasă invingătoare: Vezi, ţi-am spus eu!

Te uiţi la mintea ta şi te intrebi: ce vrei tu, de fapt? Dacă găseşti răspunsuri, mai ai roluri de jucat! Dacă nu găseşti răspunsuri, posibil să te faci regizor! 🙂

Fiecare suntem scenarist, regizor, actor, ba chiar şi scenograf, coregraf, compozitor, interpret…  Poate că sunt momente în viaţa noastră când nu putem cuprinde toate aceste roluri, când nu putem să conectăm scenariul cu muzica, ori cu mişcarea în scenă, adică… în viaţa noastră. Ne uităm la ea neputincioşi şi credem că ne-a înşelat cineva, că ne-a schimbat scenariul fără să ştim. Până la urmă, chiar aşa şi este. Scenariul se poate schimba. Replicile sunt mereu dependente de viaţa însăşi. Gândurile, părerile, dorinţele, ba chiar şi sentimentele, se revarsă în fluviul acestei nesfârşite mări. Marea ne inundă viaţa. Viaţa nu se îneacă. Pentru că viaţa e ca un peşte. Aţi văzut peşte înecat?

O femeie trece prin multe crize de identitate. De la primul sărut, la primul act sexual, apoi la criza de a deveni soţie, la sarcină, naştere, statutul de mamă de bebeluş, mamă de copil de doi ani, de patru ani, de şase ani, de doisprezece ani, de paisprezece, cincisprezece, şaisprezece, şaptesprezece, optspre… Se-aglomerează crizele astea de mamă, până când se împletesc şi cu cele de menopauză, de îmbătrânire, de… Se pierde femeia printre crizele astea. Sau se câştigă. Nu ştiu dacă se câştigă femeia sau se câştigă omul. Cred că omul. O fi la fel  şi pentru bărbaţi, soţi, taţi. Ne reorganizăm, ne reorientăm, încercăm să facem faţă fiecărei schimbări în parte. (Mai naşpa e când se adună mai multe in acelaşi timp.)

Mamele nu prea au timp să scrie despre crizele astea. De-aceea nu prea ştie nimeni ce se întâmplă cu ele. Se presupune doar că, dacă sunt mame, atunci pot! Atunci trebuie să poată! Copiii lor consideră la fel. De-aceea mamele nu prea mai sunt femei. Sunt un fel de Dumnezei. Ele sunt o categorie aparte, pe lângă bărbaţi, femei şi copii, avem categoria mamelor. Ele n-ar trebui confundate cu categoria femeilor, chiar dacă pot juca şi rolul ăsta, şi pe cel al bărbatului, şi pe cel al tatălui şi pe cel al copilului. Asta mare actriţă, capabilă să acopere atâta gamă de roluri: Mama! .

(Atunci când avem o mare problemă, indiferent de sexul nostru, nu ne gândim la mama? N-am vrea să fie ea lângă noi, aproape? Măcar să ne îmbrăţişeze?… Cred că majoritatea îmi va da dreptate. De-aceea, a-l vedea pe Dumnezeu ca Mamă, nu mi se pare deloc o blasfemie. Până la urmă, n-a dat naştere acestei lumi?…)

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s