De ziua Mamei

Dacă aş avea o fotografie cu mama şi cu mine mică, ţinându-mă în braţe, aş încerca orice posibilitate a tehnicii de azi pentru a o transforma într-o hologramă, într-o imagine tridimensională sau cel puţin într-un tablou mare, mare. Dar la vremea aceea nu prea existau aparate de fotografiat aşa, la indemâna oricui. Acum, nici nu mai avem nevoie de aparate de fotografiat. Avem telefoane mobile. Una-două, hop o poză! Selfie sau ne-selfie, adunăm fotografii pe care nu le tipărim pe hârtie. Ca să nu mai adunăm teancuri de hârtii care se îngălbenesc şi ne ocupă spaţiul, ca să protejăm natura, ca să… Dacă se-opreşte curentul sau chiar şi internetul, nu mai avem fotografii. Avem cutii de metal, plastic, carbon sau locaţii virtuale ale amintirilor noastre. Noroc că şi memoria umană este virtuală şi holografică. De-aceea ne putem întoarce în timp, aşa cum fac eu acum.

Nu simţim cu toţii nevoia asta, din când în când, să fim din nou copii în braţele mamei noastre? Asta dacă mama a existat în felul acesta pentru noi, dacă braţele ei năşteau iubirea ce ne îmbrăţişa cu totul, făcându-ne să ne simţim protejaţi, în siguranţă, să ştim că totul e bine, că orice-ar fi, mama e acolo. Pentru că, da, există şi alt fel de mame. Dar a mea a fost aşa, un Dumnezeu în ale cărui braţe îmi plăcea să stau. Poate de-aceea îmi doream s-o ajut să-şi termine treburile, din egoism. Pentru că vroiam să fie cu mine. Copiii sunt egoişti, inconştient, dar sunt egoişti. Da’ ce, adulţii nu sunt la fel? Şi chiar în mod conştient!

Pe măsură ce-am crescut, nu mai încăpeam în braţele ei obosite. Aşteptările oricărei mame ne împing să creştem, să ne asumăm responsabilitatea propriei vieţi. Aşa e datul firii. Nu doar pentru că ar fi obosit ele să ne poarte de grijă, să se cocoşeze de-atâta alergătură pentru binele copiilor, dar pentru că ştiu că trebuie să-şi crească puii până când ei sunt capabili să-şi ia zborul. Trag de ele, femeile-astea-mame, să se-mpartă in toate direcţiile, aşteptând să vină vremea păcii, a liniştii. Când vine vremea să-şi vadă puiul plecând, iar nu-i bine. Atunci îşi dau seama cât de mult s-au învârtit şi şi-au înfăşurat existenţa în jurul copilului, cât de goală le rămâne viaţa, cât de grea este această desprindere, cât de dureroasă această a doua tăiere a cordonului ombilical.

Ştiu, nu toate mamele suportă această operaţie. Dar atunci, nici puiul lor nu se transformă într-un adult cu-adevărat responsabil şi întreg. Cândva, pe la vârsta de 16-17 ani apare un moment în care dacă nu reuşeşti să-ţi schimbi aşteptările, viziunea despre copil (sau viceversa, a copilului despre mama pe care, ar fi timpul s-o considere un OM), dacă nu reuşeşti să transformi relaţia (şi dintr-o parte şi din cealaltă) într-una de prietenie, rămâi agăţată de o amintire. Doar o amintire pe care vrei cu tot dinadinsul s-o crezi a fi realitatea prezentă. Dar copilul tău nu mai e mic, nu-i mai poţi impune ce crezi tu, nu-i mai poţi crea şi influenţa realitatea. Copilul tău a crescut, iar tu, ca mamă, trebuie să admiţi că ai ieşit la pensie. E bine să exişti în continuare, dar cu discreţie. E bine să ştie că eşti acolo, undeva, chiar dacă nu te sună, chiar dacă nu mai are timp pentru tine, chiar dacă… Pentru că atunci când dispari cu totul, iar puiul încă nu e suficient de adult, laşi în urmă un loc gol pe care nu îl poate umple nimeni altcineva.

Se spune că preluăm tiparele în care ne-am format. În tinereţile ei, mama îşi dorise să fie cântăreaţă la operă. Însă, în vremurile acelea, familia ei a considerat că vocea-i minunată nu avea să-i aducă şi pâinea pe masă, ba, mai mult, o viaţă de artist era de temut. Riscuri mari ar fi pândit-o. Apoi, a venit războiul, comunismul… şi vocea mamei se stingea din ce în ce mai tare. Am apucat s-o mai aud şi eu cântând, şi-mi amintesc cum se făcea aşa o linişte mângâietoare, cum timpul se oprea în loc şi nimeni parcă nu mai respira. Eram mică.  Erau reuniunile de familie ocazionate de cine ştie ce sărbătoare când nu se putea să nu-i ceară careva să cânte. Cred că mama aştepta să-i ceară asta fratele cel mai mare, nu de alta, dar el fusese întrebat de părinţii lor, cu el se sfătuiseră dacă să-i dea voie mamei să meargă la Conservator sau nu. De-abia apoi cânta mama, romanţele la modă atunci, vreo două-trei cântece, după care se oprea spunând că nu mai poate. Uneori mă uitam cu-atenţie la surorile şi la fraţii ei gata să le surprind lacrimile ce-apăreau la coada ochilor. Aveau ei oare alt motiv în afară de emoţia puternică stârnită de glasul mamei? Poate gândeau în sinea lor: “Ce păcat că n-a mers la Conservator! Cu totul altă viaţă ar fi avut acum.” Cu siguranţă! Sunt absolut convinsă că potecile pe care apucăm, destinele pe care ni le alegem sau suntem împinşi să ni le alegem, desenează bucuria în moduri foarte diferite în viaţa noastră. Bucuria de a fi, de a avea această viaţă, această experienţă de construit, nu se predă in şcoli. Se preia din mediul cu cea mai puternică influenţă asupra ta. Când înţelegem cu-adevărat acest lucru, de-abia atunci putem începe a schimba tiparele moştenite în plan subtil şi inconştient. Acestea, chiar şi dacă nu se manifestă izbitor de asemănător, dar ele tot rulează ca nişte programe invizibile in biosul minţii noastre. Indiferent de cât de mari şi tari ne credem noi, copiii părinţilor noştri, de cât de mult ne dorim să nu semănăm cu ei, mai devreme sau mai târziu, mai ales după ce devenim noi înşine părinţi, aceleaşi programe intră în funcţiune, repet, chiar fără să ne dăm seama. De la atitidinile faţă de viaţă şi experienţele ei, până la gusturi, credinţe şi comportamente emoţionale sau ceea ce denumim trăsături de caracter, toate se găsesc în acest câmp al familiei. Copy-paste-ul acesta continuu asigură perpetuarea cunoştinţelor dobândite anterior, chiar dacă, în perioadele de răzvrătire, omul încearcă să nege şi chiar să se opună, să facă pe dos, cum spune vorba. Şi eu ştiu sigur că aşa am făcut. Orice fiinţă onestă va recunoaşte că cel puţin şi-a dorit, dacă n-a avut curajul şi puterea de-a face altfel decât i s-a spus. Nu ştiu dacă regretul că n-a făcut, că n-a încercat, nu e cumva mult mai dureros decât acela de-a fi făcut de capul său, împotriva părinţilor, şi-ar fi eşuat. Dovezile, experienţele personale şi directe ne aduc înţelepciunea de care avem nevoie pentru a deveni responsabili conştienţi pe deplin.

Şi dacă mamei i-ar fi plăcut să mă vadă cântând – hai, dacă nu la operă, atunci măcar pianistă să fi fost – iar eu n-am reuşit să-i împlinesc secreta ei dorinţă, pentru că niciodată nu mi-a spus aşa ceva direct,  totuşi, nu pot să spun că-mi pare rău. Am rămas cu iubirea de muzică cultă şi cu anii de studiu, am transmis la rându-mi acelaşi lucru copilului meu… . Şi-acum sunt recunoscătoare unei doamne profesoare de muzică ce-a venit la noi în casă şi, ascultându-mă cum cântam de mama focului orice cântec se-auzea de la televizor, i-a spus mamei c-ar fi păcat dacă nu m-ar da la şcoala de muzică. Dacă n-ar fi fost doamna Xenia, nu aş fi avut şansa să mă întâlnesc cu doamna Tamaş, primul meu mentor, un muzician, un profesor şi un om cum nu sunt mulţi pe lumea asta. Recunoştinţa mea faţă de doamna Gabriela Tamaş este dublă, deoarece de doisprezece ani călăuzeşte paşii copilului meu pe-această cale a muzicii, a pianului. Şi-uite cum se-nlănţuie lucrurile! …Cât de diferită mi-ar fi fost viaţa dacă aş fi continuat să studiez pianul? Cu siguranţă foarte diferită. Asta nu înseamnă neapărat că ar fi fost mai bună sau mai rea, mai frumoasă sau mai urâtă. Până la urmă, dacă ne este scris să facem un anumit lucru, tot ajungem la el. Mai devreme sau mai târziu.

Dar, în timpul în care mama era la serviciu, cu mine stătea o mătuşă, o soră a mamei, care nu doar că-mi spunea poveşti şi mă ducea în parc ori, mai târziu, la şcoală, dar îmi spunea piese de teatru, interpretând toate personajele, schimbându-şi vocea şi expresia pentru fiecare. Aşa că, în copilărie am crescut între muzică şi teatru, între dans şi poezie, printre castanii bătrâni din Parcul Libertăţii, printre lalelele sau florile de vişin sau gutui din curtea naşei mele, în faţa blocului, pe-aleea ce mărginea spaţiile verzi în care tronau împărăteşte superbii trandafiri parfumaţi şi catifelaţi, plantaţi acolo de inginerul horticultor care a gândit aranjamentele florale din Parcul Tineretului… Şi, da, am mai crescut printre principii clare precum: să nu minţi, să nu faci rău altuia, să respecţi pe toată lumea, aşa cum respecţi, aşa vei fi respectată, să fii integră, să ai grijă ce vorbeşti, pentru că vorba rostită n-o mai poţi lua înapoi. Şi dacă o aud şi “pereţii”, atunci poate să fie grav. Să fii corectă, să nu te duci vreodată cu tema nefăcută la şcoală pentru că asta arată lipsă de respect faţă de profesor şi singură îţi furi căciula, iar dacă cineva îţi face rău, să nu faci şi tu la fel. Să nu cauţi să-ţi faci tu dreptate, căci dreptatea se face de la sine… sfaturi din astea lumeşti, de conduită normală.

Aşa că, deşi se sărbătoreşte ziua femeii, eu tot ziua mamei o sărbătoresc, ca-n vremurile comuniste, uite-aşa! O Mamă Absolută din care face parte şi mama mea. Pentru că asta simt cu-adevărat! Chiar dacă între timp am aflat că există şi o zi a bărbaţilor, eu tot nu pricep de ce ar trebui sărbătorite aceste distincţii care separă specia umană în două tabere, opuse. Ba chiar aş spune în trei tabere: bărbaţi, femei şi copii. Stadiile şi formele astea de experienţă umană, a vieţii ca om, au fost atât exacerbate încât au dat pe dinafară. De ce nu se sărbătoreşte OMUL? De ce trebuie să uităm că toţi, indiferent de sex, gen, rasă, cultură, tradiţie, religie, suntem OAMENI? EGALI, PENTRU CA RESPIRAM ACELASI AER!  Chiar dacă unii cred că aerul lor e mai cu moţ. Principiile, feminin şi masculin, nu sunt totuna cu fizicalitatea diferită. E ca şi cum am crede că trăim doar la lumina zilei ori doar în lumina nopţii. Ca să nu mai spun de adevărata lumină care nu este nici a zilei, nici a nopţii.

Dar, s-a făcut târziu. Şi după ce m-am mărturisit astfel, să-mi întorc gândul către mama mea, oriunde va fi ea, să-i mulţumesc, şi încă o dată s-o rog a mă ierta pentru orice tristeţe i-aş fi provocat, să-i trimit iubirea mea şi s-o asigur că încă mi-e dor de îmbrăţişarea ei. Acesta este singurul dor pe care-l am acum. Poate că-i acelaşi cu dorul de Dumnezeu.

Mi-e dor de mama

Mi-e dor de mama,

de zîmbetul şi mîna ei,

de sfaturile ei mi-e dor,

de certuri şi de mîngîieri,

mi-e dor de glasul ei cîntînd

de ironia zîmbetului blind

de ascuţisul ochilor săpînd

în lumea dimprejurul meu.

Mi-e dor să n-o văd suferind

mi-e dor să n-o găsesc murind.

(din volumul “ea”, Daniela Marin, Editura TA, 1999)

narcisa alba

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s