2 aprilie 2015

O zi din viaţa mea, nu oricare zi, ci ziua de 2 aprilie.

M-am trezit dimineaţă dintr-un vis în care mi-a apărut în faţă una din cănile mele, o cană pe care este scris “I love you”. Atât am şi văzut din cană, doar aceste cuvinte. Am zâmbit şi m-am răsucit pe-o parte cu zâmbetul meu cu tot. Apoi am primit un sms care-mi comunica o întârziere cu o oră a unei întâlniri. Mi-am zis să mai dorm puţin, dacă tot mai aveam timp.  Dar nu mi-am putut opri întrebarea: cine mi-a transmis acel mesaj de iubire? Cine şi-a dorit să mă trezesc cu Zâmbet astăzi, 2 aprilie…  M-am gândit imediat la Dragoş, deşi cana nu avea nicio legătură cu el. Şi i-am spus că n-o să ajung pe la el decât mai târziu, după-amiază. Nu de alta, dar aveam repetiţie stabilită, de la ora 14 la 17. Şi, chiar aşa a fost. Am ajuns la 17: 45, bucurându-mă că încă mai era soare, încă mai era albastrul senin al ochilor lui proiectat în cerul pudrat din loc în loc cu nori albi-albi şi pufoşi.

Jerba era acolo. Am zâmbit cu recunoştinţă colegilor care nu l-au uitat. Mie nu-mi vine să comand aşa ceva pentru el. Ii aduc mereu lalele şi narcise, în amintirea acelei zile, de-acum mulţi, mulţi ani… Se învoise de la armată şi venise să mă ia de la serviciu cu maşina. Mi-a întins un mic buchet de lalele roşii care se asortau perfect cu restul florilor primite de la colegele de serviciu. De unde să ştiu eu c-atunci când voi intra în casă o să mă minunez de atâtea soiuri şi culori de lalele cum nu mai văzusem niciodată la un loc?…

Dimineaţă, după ce mi-am făcut cafeaua, am ieşit în curte, am fotografiat singura narcisă înflorită printre zambilele mov şi-am pus-o pe fb. Era tot pentru el, până când aveam să ajung eu la Cimitirul Eroilor, cimitirul victimelor sau al sacrificaţilor dacă e să fim corecţi. Dar să trec peste asta, căci dacă au trecut atâtea milioane de oameni vechi şi noi, de 25 de ani încoace, e clar c-aşa rămâne, o trecere, un trecut. Paradoxal pentru mine, este singurul cimitir în care merg. Pe locurile acelea, în copilărie, mergeam să mă dau în învârtitoare şi-n leagăne. Pentru mine nu e chiar un cimitir. E, mai degrabă, un altar. Al purităţii, al iubirii, al bucuriei, un loc al crezului cu-adevărat.

Nu ştiu de ce, dar mi-a venit să fotografiez mormântul. Nu am făcut asta niciodată. Apoi, când am plecat de-acolo, am trecut prin faţa blocului în care am locuit 30 de ani, pe strada pe care mă duceam spre şcoală, pe lângă fosta lăptărie, fosta alimentară, fosta “cafea, dulciuri”, pe lângă parc… alunecând liniştit prin lumina frumoasă a după-amiezii spre seară.

Suntem ce ne amintim despre noi, am citit deunăzi. Probabil că aşa este. Şi ce nu ne amintim, nu era al nostru. Erau proiecţiile şi hainele pe care alţii le-au pus peste noi. De câteva zile îmi tot amintesc multe lucruri din copilărie. Frumoase lucruri! Pozne, vise, poveşti… îmi amintesc ce veselă şi curajoasă eram, ce pupăcioasă şi iubicioasă, poate chiar ce sufocantă eram cu dorinţa mea de iubire, de bucurie, de îmbrăţişare… Ei, aşa sunt copiii, nu? Vor să stai la cheremul lor. Ce-i interesează pe ei că tu trebuie să faci mâncare sau să speli rufe sau să faci curat? Asta contează?… Nu!  Cel mai mult contează să-i iei în braţe atunci când ei ţi-o cer, când au nevoie de braţele tale, când au nevoie să se simtă siguri, protejaţi, în siguranţă, iubiţi şi împliniţi.

Şi uite aşa s-a făcut noapte. Noapte bună!

IMG_20150402_175344

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s