“Steaua fără nume”

“Steaua fără nume”. Posibil să fi avut vreo 16 ani când am citit prima oară această piesă. Au trecut, aş putea spune ocolind adevărul, zeci de ani de-atunci. Şi totuşi, ceea ce am trăit în seara aceasta, ca spectator în sala Casei de Cultură … acum Centrul cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu”, a fost o surpriză. Nu, surpriza cea mare nu a fost că încă îmi mai aminteam povestea, ci că viziunile mele asupra personajelor încă există. Au trecut atâţia ani şi-atâtea vremuri de-atunci şi, totuşi, ele sunt acolo.

De altfel, asta face parte din sistemul acesta bazat pe asociere şi comparaţie pe care-l are la bază gândirea şi memoria noastră. Ca un etern ceasornic, ca o madeleină proustiană, s-au renăscut în mine aşteptări pe care nu le aveam absolut deloc înainte de începerea spectacolului regizat de Victor Ioan Frunză. Aşa m-am bucurat de concepţia şi interpretarea lui Ispas, actorul Adrian Nicolae fiind minunat. Nu ştiu câte alte montări ale acestui spectacol vor fi fiind şi nici nu fac altceva decât să mă mărturisesc pe mine. Această mărturisire nu este o cronică de teatru. Departe de mine acest gând. Este mai degrabă o declaraţie despre frumos. Aşa cum mi se pare mie firesc să împărtăşim ceea ce descoperim a fi frumos, de valoare, de folos. Nu-l cunosc, nu l-am mai văzut jucând alte roluri, dar am simţit  pasiune şi  disciplină în acest tânăr care stârneşte râsul publicului dintr-un cuvânt, bunăoară când îl strigă pe Ichim. Este atât de personaj, încât mi-e greu să mi-l imaginez cum ar arăta in realitate. A trebuit să caut prin internet, să pot identifica artiştii pe care i-am văzut jucând în seara asta şi-aşa am aflat că “duce”, deja, roluri grele.

Cât despre “Domnişoara Cucu” şi-a sa voce minunată, m-a cucerit şi ea, treptat, printr-o foarte diversă paletă a intonaţiei ce însoţeşte mimica, aş spune, genial în anumite momente. Grig, însă, apare în scenă deodată cu aura sa, comunicându-şi statutul şi filozofia de viaţă dincolo de gesturi. Nici nu ar fi avut cum să fie altfel. Participarea personajului fiind una surprinzătoare şi de scurtă durată in textul dramatic, actorul nu are cum să nu-şi îndeplinească sarcina de-a prezenta brusc şi plenar istoricul personajului pe care-l joacă cu expresa dorinţă de-a impresiona din prima clipă. Mi-amintesc că citind această piesă, îmi venea să-i strig să plece. Era un urât, un monstru care venea să distrugă poezia. Iar poezia nu trebuia să moară. Poezia nu moare, se lasă pe sine în cerurile stelei descoperite de profesorul Miroiu şi arătate cu degetul Monei. Poezia se trezeşte odată cu florile culese de Mona, dimineaţa, în lumina soarelui descoperit a fi minunat. Da, poezia nu moare. Dar se-mperechează cu tristeţea.

Când un actor intră în scenă, aduce cu sine întreaga viaţă, întreaga istorie a personajului său. Câmpul pe care-l radiază actorul şi personajul său pot capta atenţia spectatorului imediat sau progresiv. Dacă şeful de gară captează din primele secunde, Mona, femeia frumoasă fugită din viaţa de lux a falsităţii, se întoarce spre sine treptat. Şi de n-ar fi fost profesorul Miroiu şi-a sa poetică pasiune pentru cosmos, poate că Mona nici n-ar fi avut cum să-şi găsească drumul spre sine. Este unica şansă a acestui personaj  de-a vedea cerul, de-a se identifica cu o stea, de-a face schimbarea. Aici, amintirile sau viziunea mea s-au retrezit de nu ştiu unde.  Poate pentru că în copilărie priveam mult cerul şi-o stea anume. Mult inainte de-a fi văzut la televizor această piesă, mult mult înainte de-a fi citit-o. Ce-nseamnă să te maturizezi? Poate că inseamnă şi această conştientizare a subtilelor şi ascunselor aşteptări pe care, astfel, descoperindu-le, le poţi îndepărta discret atât cât să te deschizi şi să te bucuri şi de altceva, de o altă perspectivă, de o altă paradigmă.

Surpriză mi-a fost şi scenografia! Adriana Grand mi-a bucurat sufletul. O explicită paradigmă spirituală aşa cum rareori mi-a fost dat să observ. Absolut incredibilă! Totul fiind perfect motivat şi însoţind biografia personajului Miroiu – casa lui, ori contextul de buric al târgului conferit gării, biroului si peronului acestei gări de urbe comunală, scenografia şi spaţiul de joc, contextul şi viziunea regizorului impun actorilor ceva mai rar întâlnit pe scenele teatrului: jocul cu spatele la public! A fost o surpriză şi m-am bucurat în sinea mea ca un copil spunându-mi: uite! Se poate!

Este adevărat că din locul unde am stat, un scaun alipit pe extrema stângă, n-am putut vedea tot ceea ce se petrece în spaţiul ferestrelor, în ascensionalul turn al ferestrelor. Nu am putut vedea efecte cu siguranţă importante, dar le-am intuit şi le-am simţit. Le-am perceput fără să le văd, m-am bucurat de ele în absenţa efectului direct. M-am bucurat şi de lumini, de efectul suplimentar oferit lămpilor cu ulei printr-un proiector amplasat în scenă, pe podea şi la vedere. M-am bucurat de un spectacol deosebit!

Eu l-am iubit pe Mihail Sebastian de la prima lectură, care, cred, a fost “Accidentul”. Am rezonat profund, recunoscând această mereu tendinţă de a arăta oamenilor că mai există şi altceva în afară de lumea răstită şi palpabilă. Nu ştiu cum şi-ar fi dorit el să-şi vadă pusă în scenă această piesă, dar ştiu că simfonia compusă de Udrea, profesorul de muzică, este şi ea bine intruchipată. Mă gândesc că poate autorul i-ar fi acordat un pic mai multă pasiune, o izbucnire de speranţă. Oricum, nu are importanţă ce cred eu. Important este că există acest spectacol frumos, un univers Sebastian desenat cu mare artă! Mergeţi să-l vedeţi!

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s