Izvorul Părintelui

Izvorul Părintelui, aşa îi spuneam cu inima plină de-o iubire ca o apă limpede şi nesfârşită. De-abia aşteptam să ajungem acolo, să le arăt şi lor, să împărtăşim împreună din liniştea sacră, din puterea blândă trăite de atâtea ori în anii din urmă.

Am ajuns la pensiune obosiţi, seara, destul de târziu. Am mâncat păstrăvii care ne aşteptau gata răciţi, apoi le-am spus că nu ştiu care dintre ei vor dori, dar eu mă voi duce oricum, chiar şi la acea oră la Izvorul Părintelui. Era trecut de 11 seara când am pornit, iar când am ajuns, mare mi-a fost mirarea să văd că aleea ce ducea spre izvor nu avea lumânările aprinse aşa cum era in anii trecuţi. Ne-am aprins lanternele de la telefoane şi-aşa am avansat pe aleea cu dale care duce către izvor. Mi-am zis că au pus acele pietre la intrare ca să protejeze locul de maşinile care, de obicei, întorceau chiar acolo. Am avansat până la treptele care coborau spre izvor şi… am avut un şoc. Brusc mi-am amintit de telefonul primit cu-o seară înainte prin care fusesem înştiinţată de visul domnului ce mă sunase, “coincidenţă”, chiar la un minut după ce pomenisem o întâmplare despre cum se ameţise dumnealui dintr-un pahar cu apă. Deşi nu-i rostisem numele, deci era prea puţin probabil să fi fost o dovadă a ascultării convorbirilor prin intermediul telefoanelor  mobile pe care le purtăm cu noi peste tot (asta daca nu cumva chiar dumnealui m-ar fi ascultat!), iată că telepatia îl făcuse să mă sune chiar în clipa aceea  şi nu altcândva! Mi-a spus că l-a visat pe Părintele Arsenie Boca care era foarte trist şi era îmbrăcat în haine negre. Mi-a spus că ceva nu era bine deloc. Nu am stat prea mult la poveşti cu dumnealui pentru că eram la masă când m-a sunat, dar am înţeles de-abia acolo, in faţa golului imens, de ce mă sunase, cu sau fără ştiinţă: să mă avertizeze. O imensă pierdere, o sfârtecare, o distrugere a unuia dintre puţinele locuri sfinte cu-adevărat. Nu-mi venea să cred. Eram năucită, mult mai îndurerată decât atunci când am auzit de regulile impuse la Sarmisegetuza ori Prislop.

Faptul că mi-am amintit de avertizarea de cu-o seară înainte nu mi-a liniştit nici durerea, nici revolta, ci m-a făcut să pun întrebarea: “De ce Părinte? De ce?” “Tu nu simţi ce e în spatele tău? Întoarce-te şi uită-te!” Zis şi făcut. M-am întors şi am văzut o fotografie mare cu Teofil Pârâianu, prinsă pe unul din stâlpii de lemn sub o altă imagine tipărită ce-l reprezenta pe Iisus, o poză, ceva, după vreo icoană grecească.

M-am îndepărtat de locul acela cu şi mai mare nelinişte, ba chiar cu supărare. Nu e posibil să se-ntâmple acelaşi lucru. Nu e posibil să stăm nemişcaţi în faţa trădării, în faţa manipulării oribile, privind cum cresc afacerile cu credinţa, afacerile cu sufletele oamenilor. Părintele Arsenie Boca se îmbrăca în haine albe, în haine simple şi lucra cot la cot cu muncitorii. Voia să fie cât mai aproape de oamenii pe care-i slujea cu-adevărat. Slujea binelui lor,  propovăduia Iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin Iubire. Aşa cum scria el însuşi:

IMG_20150722_134307

Locul acesta era sfânt, într-adevăr, aşa cum era, îngrijit de mireni, amenajat discret, fără de pompă, păstrat în sfinţenie de mulţi ani. Crucea înnegrită de fum şi lipicioasă avea puterea ei. Duduia de iubire şi putere când te apropiai de ea. Acum, crucea este curăţată. Albită şi descărcată de orice sacralitate. Pereţii zidiţi şi pictaţi au dispărut. Din cele trei segmente a rămas rupt – şi deocamdată lăsat acolo-ntr-o parte – doar cel cu Maica Domnului. Acesta nu s-a vrut dezrădăcinat, s-a încăpăţânat şi mai degrabă s-a rupt decât să plece de-acolo. Celelalte două părţi au dispărut. Una îl reprezenta pe Sfântul Ioan Botezătorul, al cărui chip semăna foarte tare cu chipul Părintelui Arsenie. Unul dintre muncitorii care înălţau un zid din pietre de râu mi-a spus că modificarea aceasta era făcută şi plătită de nişte oameni de bine. “Unul a dat nisipu’, altu’ pietrişu’… Nu ştiu să vă spun prea multe. Pe noi ne-au chemat să muncim. Terenul e al Primăriei Drăguş, oricum.” Poate nu le-o fi ajuns nisipu şi pietrişu, sau poate s-au gândit să ridice un loc şi mai mândru, “civilizat”, în pas cu moda, c-au pus si o cutie pentru donaţii acei oameni de bine. Nu ştiu ce le-a trebuit, dar ştiu că acum Altarul Iubirii nu mai este!

IMG_20150722_133127

IMG_20150722_133223IMG_20150722_134320IMG_20150722_135741

IMG_20150722_133334IMG_20150722_135816

Ba, s-a făcut şi-o mică parcare, să aibă unde staţiona microbuzele cu pelerini. Ei, nu chiar ca la Prislop, mai mică, dar acum au unde staţiona. Pelerinii români moderni au eşarfe colorate la gât, vin cu sticluţa, iau apă, se-nchină pe la toate icoanele, apoi pleacă repede la microbuz, că cine ştie în câte locuri trebuie să mai ajungă să se-nchine. Lasă, când se vor întoarce acasă, vor povesti vecinilor, rudelor, prietenilor ce pelerinaj grozav au făcut, se vor mândri că au ajuns prin locuri sfinte şi, vai, ce nefericiţi şi păcătoşi cei ce n-au avut şansa asta…

Oricine venea să ia apă de la Izvorul Părintelui, de se-aşeza pe una din băncuţele de lemn ce străjuiau o masă strâmbă – băncuţe simple, învelite cu pături împletite manual –oricine se-aşeza acolo aşa, ca să se roage sau doar să stea puţin cu Părintele, se liniştea şi-apoi pleca cu pacea-n inimă, ba poate chiar şi cu vreun răspuns sau o soluţie la vreo problemă. Micul altar neortodox, dar atât de sfânt, construit cu simplitate, modestie, pe gustul Părintelui, din adevărată credinţă şi din respect, cu iubire ingrijit de un mirean cu inima caldă precum calda flacără a candelei pe care mereu avea grijă s-o ţină aprinsă, ajuta pe oricine. Acum se va-nălţa o mândră construcţie, aşa cum s-au înălţat o mulţime de pensiuni în zonă. Nu ştiu dacă sacrul se va reinstala printre pietrele plătite de oamenii de bine. Dar ştiu că Părintele e tare trist.

Nici Iisus nu şi-a dorit turle aurite şi biserici scumpe. Ba dimpotrivă. I-a certat pe toţi cei care făceau afaceri din credinţa iudeilor şi i-a ameninţat că le va dărâma templul. Dar şi din El şi din imaginea Lui se hrănesc mulţi necredincioşi incă şi-n ziua de azi. Iubirea şi ajutorul, grija pentru semenul tău, compasiunea şi pacea, înţelegerea că Lumina şi Împărăţia se află în inima plină ochi de Iubire, nu în chipuri cioplite şi aurite, iubirea de Dumnezeu şi iubirea Lui Dumnezeu pentru oameni, acestea au fost învăţăturile Lui. Aceste învăţături ar fi trebuit să schimbe gândirea şi comportamentul lumii de 2015 ani încoace. Dar l-au făcut un erou, îmbrăcându-l făţarnic cu hainele împărăteşti pe care El le refuzase, făcându-şi-l prieten, căci ca duşman nu l-au putut dovedi. Au şters tot ceea ce ar fi putut aduce Pacea în lume, ucigând în numele Lui, al Prinţului Păcii. Au ars tot ceea ce ar fi putut păstra şi transmite mai departe ştiinţa vieţii veşnice, a eternei vieţi despre care El vorbea, ba mai mult, le spunea că şi mai multe vor putea să facă decât a făcut El. Ceea ce n-au putut distruge, au preluat, au preschimbat, au adaptat, au cucerit prin alte căi, reinstaurând frica, manipularea, teroarea. Dacă punem faţă-n faţă smerenia Lui cu mândrele şi auritele simboluri ale credinţei în El, ce am putea vedea? Ce să-nţelegem din grija de-a certa şi a menţine sub control inimile încorsetate în spini, legate cu lacăte?

Nu doar pentru asta e trist Părintele, nu doar pentru că orice urmă a lui se vrea preschimbată in bani şi putere, ci pentru tot ceea ce suferă oamenii, pentru tot circul de care nu sunt conştienţi şi pentru ceea ce va să vină.

Tablou ParinteleOmul care a pictat acest tablou cunoaşte cu siguranţă şi el tristeţea Părintelui. Nu-mi stă în obişnuinţă să cumpăr tablouri, dar pe acesta l-am cumpărat. Mi s-a lipit sufletul de el. Am recunoscut  tot ceea ce simţeam. L-am întrebat pe autor când l-a pictat. Anul trecut, cândva. Nu-şi amintea. A stat nevândut, aşteptându-mă pe mine.

Ochii trişti ai Părintelui s-au făcut verzi de-atâta plâns.

“Ce faceţi voi din mine, oameni buni? Ce faceţi?”  parc-ar spune cu glasul stins de durere.                    Portret

IMG_20150723_095111 M-a oprit în loc trandafirul acesta sprijinit de-un braduţ, molid sau ce-o fi el, pe-aleea ce duce la Mânăstirea Sâmbata de Sus. Avea să-mi spună că orice-ar fi, puterea purităţii credinţei, puterea Iubirii, va triumfa. Să nu-ţi pierzi nădejdea, căci unul singur de rămâne, dar Dumnezeu îl va-nmulţi.

Şi spaţiul unde aduna oamenii vara, în pădurice, a fost distrus. Se-nalţă-o altă bisericuţă din lemn, şi-i zor mare, probabil să fie gata până-n 15 August!

E mare zarva la Sâmbăta de Sus. E mare zarva-n toată ţara, şi sufletele par pustii.

Advertisements

One thought on “Izvorul Părintelui

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s