Din Jurnalul lui 4 x 4 personaje

De câte ori am scris ceva, s-a potrivit să fie pentru cineva. Un cineva ascuns, necunoscut, un cineva dintr-un viitor, uneori chiar foarte îndepărtat. Îmi amintesc de o poveste care şi-a găsit personajul real după 16 ani. Mai exact eu am întâlnit acel personaj şi istoria sa într-un om, într-o reală poveste din viaţa lui. Dar nu aşa este? Nu captăm undele pline de istorii şi poveşti pentru a le transmite mai departe? Nu suntem antene şi televizoare şi procesoare de informaţii pe care le transformăm în imagini, idei, cuvinte, sentimente…? Ce-or fi şi pixelii ăştia dacă nu întrepătrunderi, intersecţii şi intersectări ale informaţiilor, ale frecvenţelor… totul se manifestă prin interconectare. Şi tot nu vrem să înţelegem cum de contează fiecare fulg de zăpadă privit într-un colţ al lumii contrabalansînd o privire plină de ură într-alt colţ… Pentru că lumea are colţuri. Ba chiar şi colţi.

Am scris acest text cu gândul la multe asemenea situaţii reale, cu gândul la oamenii care îşi caută ieşirea din suferinţă. Îmi spunea azi cineva că poate am vreo obsesie cu teatrul. Nu. Nu e obsesie, este iubire. “Dumneavoastră vă place teatrul, domnişoară!” “Gândirea intuitivă şi logica sunt calităţi rare şi, da, îmi place teatrul!” “Şi viaţa deopotrivă?”… Oare de ce-aş fi scris aceste replici dacă nu ar fi fost adevărate… Mai degrabă aş putea să recunosc că am o obsesie cu adevărul… Depinde pentru ce a venit fiecare pe lumea asta. Cu siguranţă eu n-am venit pentru falsitate. Nici pentru ipocrizie sau fanfaronadă.

Mă străduiesc de ceva timp să las să se desfăşoare naturalul, să descopăr spaţiul artistului, să fac loc pentru o asemenea revelaţie.  Cât de încorsetaţi suntem de toate principiile sociale şi profesionale şi cât de greu ne vine să avem curajul de-a lăsa artistul interior, intrinsec creator, să fie, să se arate, să se exprime!  Ne-am obişnuit să ni se spună ce să facem, să fim executanţi. Ne temem de ridicol sau de eşec pierzându-ne vremea cu frica. Ne temem că nu va fi nimeni să ne valideze… asta e o expresie modernă, la modă, tot aşa cum sunt multe alte mode care nu fac altceva decât să devieze omul din drumul său către adevăr. Ha! Uite, vezi? Ţi-am spus eu că mai degrabă adevărul este obsesia ta!

Ca şi cum, după ce ai construit o casă fără etaj, te-ai apuca să construieşti una cu trei etaje aşa, doar pentru că ai un teren, pentru că ai materialele necesare şi-ţi place să construieşti… aşa şi eu. De fapt, m-am supus, atâta tot. Şi-am scris. Am scris ce a venit la mine. Cu siguranţă este pentru cineva.

Da, ştiu, oamenii nu-şi doresc neapărat adevărul gol, ci unul mai plin, mai împopoţonat, unul care să dea bine. Cred că odată cu vârsta, mi s-a accentuat nevoia de claritate, de rostire clară şi asumată, de-aceea nu mă feresc să spun adevărurile exact aşa cum îmi vin în clipa în care nu-şi mai găsesc locul înăuntru, când se vor “în afară”. Altfel nu le rostesc. Le tac.

În afară de poezii, short-stories şi muzică, teatrul şi filosofia sau cugetarea, mai corect spus,  mi-au adus bucurie sufletului deopotrivă cu dragostea şi ale sale zbateri. O poveste, o artă viaţa fiecărui om, nu-i aşa? Aşa ar trebui să fie, după mine. Asta dacă n-am uita de acest artist lăuntric, de creatorul ce se străduieşte să facă faţă lumii şi caruselului ei. Poate de-aceea am scris şi acest text, extrem de repede, ca să nu mai uit de mine. Eternul Spectator s-a adunat pe sine din texte gata scrise şi nu doar de mine, ci şi de Daria Gănescu. Concepţia spectacolului a ţinut cont de cele necesare aducerii sale în manifestare. Şi asta cred că este o artă, să faci ceva fără prea mulţi bani, întrebându-te la fiecare pas “am cum să realizez asta?” Dar 4 x 4 personaje s-a manifestat ca  un fluviu săpându-şi albie nouă prin pământul însetat. Primele două tablouri au fost terminate în câteva zile, dar când am început să scriu la cel de-al treilea, imaginea mea despre acest spectacol a început să se schimbe. Curgeau situaţiile în cuvinte şi nu se mai opreau. Am tot tăiat din acest tablou care, de fapt, ar putea fi o piesă de teatru în sine. Chiar şi aşa, poate e prea lung, poate e prea dens, poate… de unde să ştiu eu cum va fi receptat? Şi ce? Există doar o singură părere? …

Scria Daria într-un comentariu pe fb că acest spectacol este pentru profesionişti, pentru oamenii de teatru. Eu nu l-am gândit aşa, deloc. Pentru că nici nu cred că mi-aş fi permis să fac o asemenea treabă. Eu l-am scris pentru oameni, indiferent de profesia lor. Nu împart oamenii în categorii, nici profesionale, nici de alt fel. Oamenii sunt toţi oameni. Punct. Că fiecare îşi are trăsăturile sale, pe care le putem percepe ca defecte sau calităţi datorită unghiului din care îi privim într-un anumit moment, asta e altceva. Conţinem o mulţime de feluri de oameni, cel puţin tot atâţia câţi ne trec prin viaţă. Cei pe care îi conţin eu sunt atât de diverşi încât uneori, atunci când uit de această diversitate, mă simt aproape copleşită şi-mi pierd răbdarea sau mi se face dor de-un singur om, de-un ciob de oglindă, un petec de cer ori de un lac… ceva acolo cât să-mi readucă seninătatea şi bucuria.  “Cât de mult trebuie să mă mai sfărtec în cioburile astea de lume pentru-a mă oglindi doar într-unul, acela din Lumină?” mă întrebam în volumul de poezii, intitulat “Eternul exerciţiu”.  O întrebare aparent retorică, cu care atât de mulţi alţi oameni se pot identifica la fel cum se identifică cu vreun personaj dintr-o piesă de teatru ori  dintr-un film… Ne este natural aşa, să ne oglindim, să ne recunoaştem,  pentru că altfel, nici n-am exista. Suntem cu toţii legaţi unii de alţii, în reţeaua proiecţiilor existând datorită unor predecesori, datorită unor părinţi. unor bunici, străbunici… Omul este dependent de oameni, în primul rând. Apoi urmează celelalte elemente ce ne conectează pe toţi în ceea ce numim viaţă. Şi oamenii suferă. Oamenii suferă oricum, indiferent cât de bine le-ar fi acum, când citesc lucrurile acestea.  Dar sufletele? Suferă şi ele? Păi dacă se fac oameni, suferă! N-au încotro. Suferă din cauza încăpăţânării minţilor, din cauza competiţiei ori a perspectivei separaţiei, suferă atunci când, deşi le-ar fi bine şi frumos împreună, nu-şi găsesc puterea de a-şi recunoaşte esenţa. Esenţa este una singură. Se vede  în tăcerea minţii, în liniştea inimii, se recunoaşte în adâncul ochilor.

Cum priveşti, aşa eşti. Îţi construieşti viaţa din priviri. Arunci cu săgeţile gândurilor sau arunci cu nuferi… cu petale aşteptând roua să le plângă…

Spectacolul acesta, ca şi Eternul Spectator, şi-a primit actorii cu braţele deschise. I-a aşteptat să-l cunoască, să vrea să-l descopere, să-l recunoască. Poate că încă nu e gata deşi premiera este peste o săptămână. Poate că i-ar fi trebuit o altă lumină sau un alt spaţiu. Sau poate că se ascunde să-mi facă o surpriză. Îmi plac surprizele. Mă bucur ca un copil de fiecare dată când se întâmplă vreo surpriză… frumoasă, bineînţeles. Deşi, cred că cele urâte nu ţin decât de aşteptările noastre. De existenţa lor.

Am aşteptări?… Primul răspuns: nu. Mă mir de-acest răspuns şi-l pun la îndoială. Încep să scormonesc prin mine, să găsesc ceva ce-ar semăna cu-o aşteptare ascunsă inteligent pe după cine ştie ce paravan al gândirii. Am avut aşteptări, da, la început, când căutam bani pentru décor, pentru repetiţii, pentru realizarea lui… Atunci chiar am avut aşteptări. Şi aşteptările mă întristează, cred că de-asta nu le mai doresc. M-am săturat de tristeţe, chiar dacă mă-mbracă frumos. Poate c-am reuşit să-nchid şi robinetul acesta. Nu ştiu.

Da, am scris suficient. Mai sunt şi alte lucruri de făcut.

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s