nu e încă decembrie, şi nici aprilie

Te rog să mă ierţi, Dragoş, pentru că nu e încă decembrie, şi nici aprilie şi totuşi, îmi lansez o carte mâine-azi deja, 24 noiembrie. Nu ştiu de ce am ales această dată, nu ştiu ce va mai fi în decembrie.

Aşa mi-am zis eu, demult, în 1999, când am scos-o din tipografie pe “ea” chiar în ziua de 23 decembrie, că orice voi publica, voi lansa în astea două luni: luna în care ai venit şi luna în care ai plecat, aprilie şi decembrie. Dar a mai fost o excepţie, pe care cred c-ai acceptat-o: “La Strada – fragmente de viaţă între realitate şi ficţiune”. Am lansat-o chiar de ziua mamei, de ziua femeii, pe 8 martie, pentru că în acea carte vorbeau nişte oameni care trăiseră în orfelinat, nişte tineri ale căror mame poate că nu se puteau sărbători pentru că… nu mai erau mame. Cu siguranţă ai acceptat această motivaţie.

Ţi-am promis că-ţi voi citi orice voi scrie, ţi-am promis că vom rămâne prieteni pentru totdeauna. Am vrut să pun în cartea asta o scrisoare către tine. Dar m-am oprit. E-atâta durere în jur, că parcă n-am putut să mai adaug una. Am scris, şi n-am mai scris. Am vrut să public, dar n-am mai publicat. Mi-aş fi dorit mai degrabă să pot face o vrajă, ceva, să se vindece toţi, şi vii şi morţi, să se trezească restul “muritorilor”, să vadă adevărul… Dar, aşa cum pe tine te-au trimis departe, aşa au plecat departe atâţia tineri ca tine chiar inainte de începutul lunii lui noiembrie. Nu ştiu dacă îţi semănau, probabil că da, de vreme ce li s-a întâmplat asta. Nu ştiu nici ce vom privi scrutând viitorul. Dar ştiu că nici în ziua de azi, mai bine de 25 de ani au trecut, şi ucigaşul tău, cel care te-a executat public chiar în faţa ziariştilor francezi ascunşi în spatele unui tab, lângă Palatul Telefoanelor, în 23 decembrie 1989, încă n-a fost arătat. Nu că mi-aş fi dorit să-l văd. Mi-aş fi dorit doar să se recunoască adevărul, acel adevăr pe care l-am trăit în faţa Comitetului Central. O clipă de revelaţie, poate stârnită de şuierul glontelui pe lângă urechea mea dreaptă, o clipă în care mi s-a întors stomacul pe dos de urâţenia lumii care conduce totul… pentru c-am înţeles. O clipă pe care n-am cum s-o uit. Şi ştii de ce? Pentru că se tot repetă. Dar tu ştii, aşa cum ştiai chiar din 2 aprilie, când am venit acolo, pe băncuţă, să mai fumăm împreună o ţigară, să-ţi aduc flori, că doar era ziua ta… Ştiai şi mi-ai şi spus: se va repeta.

Atât. Nici acum nu pot să-ţi scriu mai mult. Pentru că e prea mult. Şi din prea multul ăsta nu poate ieşi decât o revărsare de viaţă. Se scurge viaţa pe dinafara oamenilor.

De-aceea vreau să îţi zâmbesc. Ştiu că-mi zâmbeşti şi tu, chiar dacă nu-i decembrie. Hai să zâmbim ca doi copii. Poate-or să se alăture şi alţii şi-aşa se va schimba ceva. Hai, vino să zâmbim!

Aşa am scris pe 23 noiembrie, acum o lună. Azi, 23 decembrie, aprind o lumânare, mă gândesc cu drag la tine şi te asigur că n-am uitat nici de cei care au plecat în zilele de dinainte sau în cele ce-au urmat zilei in care te-am văzut pentru ultima oară. 23 decembrie 1989. De-atunci mi-a tot fost dor de bucuria ta, de seninul tău, de puterea inimii tale, mi-a fost dor să mă strângi în braţe şi să-mi spui că va fi bine. Ştii, rareori mi s-a-ntâmplat să întâlnesc oameni senini, puternici şi buni. Poate pentru că aceştia sunt transformaţi în eroi. Şi eroii mor. Poate ca să nu facă prea multă lumină în jur, să nu ardă retina celorlalţi. Aştept vremea când eroii nu vor mai muri, ci-şi vor zâmbi pe stradă, prin metrou, prin magazine, vremea când noi toţi vom fi eroi, eroii lumii noi. Încă aştept.

candle

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s