Cheia lui Moş Crăciun

Cu un an înainte nu i se păruse atât de important. Poate că acum, la patru ani şi jumătate era mult mai atentă să înţeleagă lucrurile care se petreceau. Zăbovea asupra multor lucruri pe care le observa fără să le înţeleagă şi tot întreba pe oricine era prin jur, chiar dacă uneori reuşea să supere, dar întrebările nu-i dădeau pace. Pănă acum toate se-ntâmplau şi gata. Totul venea şi pleca într-o curgere neîntreruptă decât de noapte. Noaptea şi somnul acela în care, câteodată, se mai petreceau lucruri. Unele foarte diferite de cele care se-ntâmplau ziua. De pildă, noaptea putea zbura. Dar ce dezamăgire dimineaţa, când se trezea într-un zâmbet ce pierea imediat ce-şi verifica braţele, imediat ce se ridica în picioare, în pat şi sărea aşa, cu braţele deschise, sperând că nu va ateriza pe podea.

Cum începuse să ningă, începuse şi ea să întrebe când vine Moş Crăciun. Se depusese multă zăpadă în spaţiile verzi ce mărgineau aleea blocului şi era o bucurie să se tăvălească în zăpada adunată acolo. De altfel, în timpul verii nici n-aveau voie să calce iarba, dar acum, iarna, copiii erau atât de bucuroşi să alerge prin grădină! Şi-i mai plăcea tare mult să fie trasă cu sania… Oh, câte bucurii se-adunau iarna!…

Îşi pusese în gând că Moş Crăciun o să-i mai facă una: îi va aduce o păpuşă mare, aproape cât ea de mare! Voia să se joace cu ea, să fie fata ei cea mare. Primise de ziua ei o păpuşă mică, ei,nu chiar mică, dar nici mare, numai că nu era bine aşa. Era nevoie să fie două. La fel cum erau ea şi sora ei mai mare.  Trebuia să fie adevărat. Aşa că avea mare nevoie de încă o păpuşă şi neapărat să fie din cele mari. Văzuse ea într-un magazin, deci ştia sigur că există şi păpuşi mai mari.

Ar fi fost bine dacă i-ar fi adus şi carioci si cărţi de colorat, că şi asta îi plăcea foarte mult, să coloreze. Cânta şi colora, chiar dacă se întâmpla să depăşească contururile personajelor din cărţi, dar bucuria ei nu se diminua nici măcar atunci când i se atrăgea atenţia că a greşit. Creioane de colorat avea, destule. Dar carioci, nu. Se terminaseră. Şi bomboane, da! Caramele şi dropsuri cu arome de fructe, neapărat. Şi ciocolată! Ar fi fost perfect  dacă i-ar fi adus şi mamei ei o pereche de cizme noi. O auzise cum spunea că-i intra zăpada în cizme şi-i îngheţau picioarele. Şi mama nu putea să fie bolnavă, pentru că trebuia să meargă în fiecare zi la serviciu. Dar Moş Crăciun trebuia să ştie toate astea, toate nevoile fiecăruia! Ori ştie, ori nu ştie! Acum o să vadă!

Se îmbrăcă cu rochiţa ei preferată, dar pentru că era tare frig în casă, a trebuit să-şi pună şi o jachetă pe deasupra, care, însă, nu se potrivea deloc cu rochiţa. Alta nu avea, deci nu avea încotro. Se gândi ca o va da jos când va veni Moş Crăciun. Se tot plimba între ferestrele largi şi holul de la intrare, ascultând la uşă, doar-doar o auzi vocea lui Moş Crăciun. Cumva, i se părea că o auzise, că ar fi recunoscut-o. Până la urmă se aşeză pe jos, lângă bradul împodobit atât de frumos! Pusese şi ea globuri şi era tare mândră de asta. Lumânările aprinse luminau povestea pe care începuse  să şi-o spună când, se auzi soneria. Se ridică şi simţi, brusc, o mişcare ciudată în burtica ei. Auzi glasul mamei spunând: “Bună seara, Moş Crăciun! Bine-ai venit! Poftim, intră!” Se-ndepărtă de brad şi se lipi cu spatele de şifonier. Moş Crăciun intră în cameră spunând:

– Ei, mă bucur c-am ajuns, în sfârşit, la tine! Am auzit că eşti o fetiţă bună, dar cam neastâmpărată. Şi-am mai auzit că tu ştii să cânţi foarte frumos. Ia să vedem, ce cântecel îmi cânţi tu mie!

Nu prea avea cum să deschidă gura. Simţea că i se lipiseră dinţii de sus de cei de jos. Îi spuse şi mama să cânte, apoi veni lângă ea. Mâna ei caldă pe umărul ei drept făcu să dispară încleştarea dinţilor. Prinse deodată curaj şi spuse:

– Şi dacă eu îţi cânt ţie, ai să­-mi cânţi şi tu mie?

-Ei, Moşu’ nu cântă! Moşu’ ascultă cum cântă sau cum spun copiii poezii. Dacă nu vrei să-mi cânţi, poţi să-mi spui o poezie.

-Şi dacă-ţi spun o poezie, tu ai să-mi dai darul pe care mi l-ai adus? Altfel nu mi-l dai?

-Pentru cât drum am făcut pân-aici, poate că merit şi eu o poezie, nu? Ce zici?

-Dar de ce vocea ta nu e aşa cum o ştiu eu?

-De unde ştii tu vocea mea, că doar e prima oară când ne întâlnim?

-O ştiu. De când am vorbit cu tine în gând şi tu mi-ai răspuns. Te-am întrebat dacă o să vii şi la mine şi mi-ai spus că da, vei veni.

-Ei, şi uite c-am venit! Acum, hai, spune-mi vreo poezie sau cântă-mi un cântecel, că trebuie să mai ajung şi pe la alţi copii. Şi-i tare frig afară.

Îşi drese glasul şi începu să spună o poezie. Îi plăcea tare mult poezia asta, Gândăcelul. Chiar dacă ştia şi cântece pentru Crăciun, dar asta simţea că trebuia să spună atunci. Poate din cauza mănuşilor Moşului, pe care le privea cu foarte mare atenţie.

-De ce m-ai prins în pumnul tău,

copil frumos, tu nu ştii oare

că-s mic şi eu, şi că mă doare

de ce mă strângi aşa de rău?

Copil ca tine sunt şi eu,

şi-mi place să mă joc şi mie,

şi milă trebuie să-ţi fie

de spaima şi de plânsul meu!

De ce vrei să mă omori?

Că am şi eu părinţi ca tine

Şi-ar plânge mama după mine,

şi-ar plânge bietele surori,

Se opri pentru că i se părea că Moşul se întristase. Aproape că-i vedea lacrimile în ochi.

-Gata cu poezia! Am să-ţi cânt acum un cântecel şi după aia îmi dai cadoul, da?

-Da! răspunse Moşul cu o voce şi mai subţire, deloc asemănătoare cu ceea ce ştia ea.

Îi cântă “Brad frumos”, apoi se apropie de el privind cu insistenţă sacul roşu. Nu părea atât de plin şi nici suficient de mare cât să cuprindă păpuşa mult dorită.

-Foarte frumos ai cântat! Bravo! Ei, acum să-ţi dau şi eu darul, nu înainte de-a te ruga să fii cuminte şi ascultătoare, să înveţi şi mai multe poezii frumoase şi să-ţi iubeşti şi să-ţi ajuţi familia!

Scoase din sacul lui o pungă. Nu era mare. Era mică. Încă aştepta să se-ntâmple o minune, să scoată din sac şi păpuşa cea mare. Când văzu că tot ceea ce mai scotea erau alte pungi mici, pentru restul familiei, se supără.

-Şi tu de unde ai venit, Moşule?

-De tare departe!

-Şi tanti Zoica unde e? De ce n-ai venit după ce se întorcea şi ea acasă?

Moşul îşi ascunse capul în sacul lui care se golise, oricum, apoi răspunse:

-Ei, dar nu Moşul trebuie să aştepte, ci oamenii trebuie să-l aştepte pe Moş. Şi chiar aşa, acum trebuie să plec la alţi copii care mă aşteaptă. Vă doresc un Crăciun Fericit , sănătate şi belşug! La Anul şi La Mulţi Ani!

Mama îi tot mulţumea în timp ce-l conducea spre ieşire. Fetiţa o aşteptă să plece din hol, apoi încuie uşa cu cheia de jos, scoase cheia şi o băgă în buzunarul rochiţei. Ştia că aveau o singură cheie, aşa că nu ar mai fi putut intra nimeni în casă fără să afle ea. Fugi la geam şi-l urmări pe Moş cum ieşea de pe alee, cotea şi mergea spre capătul blocului. Apoi scoase din punga primită bomboanele, pentru că ştia că primise cărţi de colorat şi carioci, le văzuse. Ah, şi mai era ceva. O pereche de ciorapi lungi, groşi. Mama intră in cameră şi-i spuse să aibă grijă, să nu mănânce toate ciocolatele deodată. De parcă ştia că în pungă erau cinci ciocolăţele… Scoase şi cele două cărţi de colorat. Una din ele îi captă imediat atenţia. Era cu zâne! Oh, câte rochii frumoase o să coloreze!…

– Cine a luat cheia din uşă? o auzi pe mama întrebând. Sări în picioare şi merse în hol, plină de satisfacţie.

-Eu! Eu am luat cheia şi ţi-o voi da numai dacă îmi vei spune adevărul! Moş Crăciun era tanti Zoica, nu-i aşa?

-Termină cu prostiile! Dă-mi cheia imediat!

-Nu-ţi dau nicio cheie până nu-mi spui adevărul!

-Cum poţi să vorbeşti aşa?… Şi de Crăciun!

-Unde era tanti Zoica când a venit Moşul?

-A fost la Maria. Doar ştii!

-Ştiu că aşa mi-ai spus tu. Dar ştiu şi că Moş Crăciun nu era Moş Crăciun! Ba mai mult, avea aceleaşi mănuşi ca ale ei. Şi mănuşile ei nu sunt nişte mănuşi obişnuite. Ştiu sigur că era ea, că ea a fost Moş Crăciun! Aşa că, ori îmi spui adevărul, ori o ţinem pe tanti Zoica pe holul blocului până-mi spui!

-Te rog, dă­-mi cheia să deschidem, că o fi îngheţat săraca Zoica, şi vorbim după.

-Poftim! Îţi dau cheia şi aştept adevărul!

După ce-a intrat, tanti Zoica şi-a dat paltonul jos, şi-a scos mănuşile ei deosebite şi le-a pus pe dulapul din hol.

-Uite, vezi, mănuşile astea erau pe mâinile lui Moş Crăciun! Avea şi înălţimea ta, nu era înalt cum ştiam eu. Şi sigur erai tu, pentru că ştiu cum îţi schimbi vocea când îmi citeşti poveşti! Şi nu mi-a adus nici păpuşa cea mare. Asta pentru că n-aţi avut voi bani s-o cumpăraţi!

-Aşa e.

Fetiţa rămase tăcută pentru câteva clipe. Tăcută şi tare mirată.

-Cum, aşa e?… Şi-atunci de ce m-aţi minţit? De ce mi-aţi spus că există Moş Crăciun?… De ce m-aţi minţit?

Mama interveni din bucătărie.

-Acum că ai aflat că nu există Moş Crăciun, că ai aflat adevărul, eşti fericită?

Fugi în cealaltă cameră, în camera unde nu era brad, nu erau lumânări, nu erau cadouri. Şi încuie uşa. Cheia rămase la ea.

După ce-şi consumă plânsul, fetiţa auzi vocea lui Moş Crăciun, aceea pe care o ştia ea:

-Dumnezeu trimite daruri oamenilor prin alţi oameni. Este iubirea oamenilor unul pentru altul. Fiecare om poate fi Moş Crăciun. Şi tu vei fi la fel!

 

 

 

 

Advertisements

One thought on “Cheia lui Moş Crăciun

  1. Pingback: Cheia lui Moş Crăciun | blogul lui gyuri

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s