2015 spre 2016

Dacă tot se apropie finalul anului (… când a trecut şi ăsta?…), ar fi cazul să-mi arunc privirea înapoi nu doar la pozele pe care mi le arată fb-ul! 😉

Am început anul cu gândul la schimbare. Schimbări majore chiar s-au şi petrecut. Nu doar în viaţa mea personală, ci în tot câmpul în care mi-o petrec. Bifat!

Totul a pornit de la NOI în secolul XXI, o idee ce mi-a poposit în minte în mai 2012. Aşa s-au născut primele două volume din această serie, Adolescenţii şi Volumul 2. Aşa s-a născut şi Eternul Spectator!

În 28 ianuarie am avut a doua reprezentaţie a spectacolului Eternul Spectator, deşi trebuie să spun că, faţă de primul, cel din decembrie 2014, este un alt spectacol. George Burcea, Iulian Burciu, Alexandra Băcăoanu dar şi Ana Cimpoca, Florin Cimpoca şi Ovidiu Cimpoca nici nu credeau că ar mai juca şi altă dată împreună cu noi, Daria Gănescu, Ioan Gyuri Pascu şi cu mine. Iniţial era vorba doar de un spectacol pentru lansarea cărţii “NOI în secolul XXI – volumul 2”, carte alcătuită din Caietul Dariei şi Caietul Danielei. O carte subţire şi grea. Poate prea grea. 😉

 

Ar trebui să spun că  Gyuri “m-a întâlnit” cu Daria, în noiembrie 2013. S-au “întâlnit” pe blogul lui. Aşa am ajuns să-i propun ei să scrie o jumătate de carte, cunoscând-o şi citindu-i blogul. N-aveam de unde şti atunci că vom juca împreună într-un spectacol care a atins pe oricine l-a văzut. În fel şi chip atinge Eternul Spectator, da. Cred că nu pleacă nimeni neatins sau fără de întrebări. Ba chiar si cu răspunsuri.

Aşa am avut ocazia s-o cunosc şi pe Irina Maria Gănescu, cea care a realizat grafica tuturor afişelor şi cărţilor pe care le-am mai tipărit de-atunci! Mulţumesc, Irina! ❤

Nici eu nu aveam de unde şti că voi juca pe-aceeaşi scenă cu Gyuri şi Daria pentru că ivirea Teatrului Spiritual s-a întâmplat chiar puţin înainte de lansarea cărţii noastre. El a venit la mine, nu eu l-am gândit. A venit în trombă, cu o putere căreia nici măcar nu m-am putut împotrivi. L-am acceptat cu recunoştinţă. (Da, ştiu, s-ar putea să pară ciudată repetiţia asta a mea, cu recunoştinţa… dar chiar aşa e, aşa simt!)  Aşa că, în ianuarie 2015 Teatrul Spiritual şi-a pus definitiv amprenta asupra vieţii mele. După mai bine de 30 de ani, poate că era timpul! 😉

În 7 februarie am jucat din nou, cu aceeaşi distribuţie ştiind că pentru Ana Cimpoca era ultima oară. Trebuia să se întoarcă în Cipru, acolo unde locuieşte de ceva ani. Aşa m-am întâlnit cu Ioana Ancea, invitând-o să joace rolul Eternului Spectator, personajul “Violet”, pentru reprezentaţia din martie. Nu ştiam câte reprezentaţii aveau să urmeze, dacă aveau să urmeze. Teatru independent e tare greu să faci. Cu-atât mai mult cu cât n-am avut sponsori.

Dar… “singura certitudine rămâne schimbarea”. O altă schimbare după spectacolul din 10 martie a fost necesară. George Burcea şi-a dorit să aibă timp pentru sine, şi, ca să nu mai existe încurcături de programe, ne-a anunţat că renunţă. Şi-uite aşa am cunoscut un alt tânăr student, viitor actor, pe Flavius Călin. Foarte serios şi disciplinat, Flavius şi-a învăţat repede rolul şi ne-a însoţit şi în aprilie, pe 22, şi în 13 mai. După terminarea facultăţii însă, a avut şansa să primească două roluri în producţiile Teatrului Metropolis, sub regia domnului Frunză, aşa că, având două premiere în pregătire, nici Flavius n-a mai avut cum să rămână alături de noi.

Nicio problemă, pentru că, între timp, scrisesem “4×4 personaje” şi avusesem deja o primă întâlnire cu un alt tânăr actor. Aşa am ajuns să lucrez cu trei tineri actori pentru un singur rol, cel de-al treilea fiind Andrei Roşu.

Cum în timpul verii am lucrat cu Andrei pentru a doua piesă din repertoriul în formare al Teatrului Spiritual, evident că i-am propus şi rolul personajului Galben din Eternul Spectator, iar Andrei a acceptat cu bucurie, astfel încât în 27 septembrie am prezentat o altă formulă. N-aveam de unde şti atunci că programata reprezentaţie din noiembrie nu va mai fi posibilă pentru că Alexandra Băcăoanu avea să plece şi ea din ţară! Pam-pam! O altă schimbare!

Şi-uite aşa, ultima reprezentaţie din 2015 a primit-o pe Ioana Ancea în rolul Iubirii şi pe Alice Nicolae în cel al Eternului Spectator.

Oricum, lunile octombrie şi noiembrie au fost dedicate celuilalt spectacol, 4×4 personaje, care s-a bucurat de succes încă de la premiera din 19 octombrie. În martie-aprilie s-a scris, în octombrie deja s-a jucat. Cred că este o performanţă pentru un text dramatic.

19 octombrie, a fost o zi foarte specială pentru mine. Sau, mai degrabă, o seară! O seară în care trăirile mele au adunat laolaltă totul. M-am bucurat să văd bucuria şi surpriza, aproape în egală măsură pe chipurile unor oameni care nu aveau puterea să creadă până la capăt, să aibă încredere în vorbele mele. M-am bucurat să văd cum publicul a reacţionat la emoţiile sugerate de text, m-am bucurat să văd că a ieşit un spectacol bun, chiar şi în condiţiile în care, cu două zile înainte de premieră părea a avea mai degrabă toate şansele să fie o catastrofă. M-am bucurat să văd că i-a plăcut copilului meu ce-am făcut! Asta da bucurie! Precum nectarul de la zei!

Au urmat 24 octombrie, 20 noiembrie şi  14 decembrie  cu reprezentaţii la Teatrul de Artă Bucureşti, iar in 24 noiembrie la Rm. Vâlcea, la Teatrul Anton Pann. O primă ieşire din Bucureşti încununată şi ea cu succes.  Poate că vom ajunge în 2016 şi în Braşov, şi chiar în Montreal şi Toronto! Că nu-i mare distanţa între oraşele astea! 😉

fb spect2016

Eternul Spectator n-a mai avut loc până în 17 decembrie când era musai să-l prezentăm. Nu de alta, dar se împlinea un an de când am purces pe acest drum, cu acest spectacol. Când personajul principal este textul, actorul trebuie să poată fi smerit şi să aibă cu adevărat drag de ceea ce face. Să fie o coloană curată prin care să curgă textul aşa cum vrea el, nu cum crede actorul. Cu-atât mai mult cu cât n-o face pentru bani. Povestea asta cu textul şi cât de greu, cât de dens poate fi, cât de greu de asimilat de spectator, am încercat s-o explic arătând reacţiile tinerilor studenţi de la Facultatea de Medicină Veterinară care ne-au umplut sala, studenţi invitaţi de profesoara lor, doamna Nicoleta Ciocîrlie, căreia îi mulţumesc şi pentru asta şi pentru toată implicarea sa de când ne cunoaştem. Studenţii aceştia ne-au scris concluziile cu care au plecat după vizionarea Eternului Spectator, iar aceste concluzii pe mine m-au bucurat foarte mult. Mi-au adus dovada că ceea ce am făcut a fost într-adevăr bine, că este spre folosul oamenilor. La fel am ales şi titlurile publicate în catalogul editurii. Acesta era criteriul principal: să fie de folos oamenilor şi creşterii lor spirituale.

Atât de mult m-a bucurat şi onorat colaborarea cu Teatrul de Artă Bucureşti, cu oamenii frumoşi ce-l alcătuiesc, cum nu pot exprima! Sunt absolut sigură că ne întâlnim unii cu alţii deloc întâmplător şi că ne sprijinim poate chiar fără să ştim cum. Poate doar pentru că ne suntem aproape sau că ne zâmbim sincer şi senin! Tare mult vă mulţumesc, Delia, Oana, Alex, George, Iulian! Îmi amintesc şi acum când am intrat prima oară în acest teatru cum mi s-a părut absolut perfect pentru ce-mi doream eu pentru primul Eternul Spectator!

Am pornit să înşir date şi evenimente. Ce s-a întâmplat înaintea lor, ce am trăit cu adevărat, prin câte teste am trecut, cât de greu mi-a fost, asta n-am mai spus. Aproape c-am şi uitat. Şi iertat, bineînţeles, că altfel n-aveam cum uita.

Şi eu şi Gyuri ne doream să se adune o echipă, stabilă, o echipă de oameni care să rezoneze între ei, oameni în care să poţi avea încredere. Încrederea se dobândeşte greu dacă este să o construieşti din dovezi. Toată viaţa mea eu am pornit invers. Am pornit de la acorda încredere 100%  de la început, din prima clipă a unei relaţii, indiferent de natura ei. Dacă procentele aveau să scadă odată cu experienţele, cu testele ivite natural, fără nicio legătură cu mine, atunci am aflat că eu nu pot funcţiona bine mai jos de 80%. Aşa că, mi-am propus să găsesc o cale de mijloc şi în privinţa asta. (deh, odată cu vârsta se mai înţelepţeşte omu’! ) Cred că asta m-a determinat să devin mult mai drastică. Chiar dacă pare ciudat, dar exact asta am făcut. Am ales să nu mai acord încrederea asta specială decât acelor oameni care de la bun început se arătau a fi potriviţi. Altfel, într-adevăr, era o pierdere de energie. Să fi devenit mai econoamă? 😉 Să-mi fi pus bariere necesare delimitării curgerii prin lumea asta? Nu ştiu.

Ba chiar şi lecţia cu deschiderea inimii şi aruncarea de mărgăritare la porci, că tot am citit zilele trecute un articol pe această temă, chiar dacă am auzit-o de când eram mică, de la mama mea, apoi de la o dragă prietenă, Irina, şi de la Gyuri, de-atât de multe ori, n-am prea reuşit s-o aplic până anul acesta. Şi nu pot spune că o aplic cu-adevărat nici acum, dar măcar am devenit mai atentă şi îmi este în minte ca un clopoţel de şcoală. Când se sună de intrare, aud. Când se sună de ieşire, aud. Nu mă mai prefac că n-am auzit, ţinând-o aşa, continuu, într-o nesfârşită oră de şcoală.

Asta s-a manifestat şi in cursurile pe care le ţin din când în când, atunci când simt că este potrivit, atunci când există cel puţin o persoană care are nevoie de ele. Şi nu cred c-a fost rea această schimbare. Ba dimpotrivă. Când omul are cu adevărat nevoie de ajutor şi îl cere, de-abia atunci poate să-l şi primească. Restul este amăgire. O acumulare de informaţii care se pot uita fără nicio grijă şi o pierdere de timp pentru mine.

Prin urmare, schimbarea a dominat anul 2015. O schimbare în toate domeniile vieţii mele, inclusiv cel fizic. M-am trezit că îmbătrâneşte corpul, că se îngraşă brusc, că nu mai ştie ce să facă cu toate schimbările astea. Corpul acesta avea şi el nevoie de atenţie. Nu i-am prea oferit-o. Acum, pe final de an, am realizat că nu poate exista echilibru şi armonie şi putere dacă o parte nu funcţionează. Şi partea asta, biata, a funcţionat ea cum a putut, trecând prin schimbări serioase cărora mental le-am făcut faţă doar pentru că m-a locuit iubirea pentru Teatrul Spiritual, doar pentru că m-a locuit iubirea de oameni. Am mai făcut greşeala asta, n-ar fi prima oară. Multe alte dăţi in care pur şi simplu nu mă gândeam, nu mă interesa ce se întâmpla cu această minunată maşinărie pe care am primit-o cadou nu ca s-o denumesc “a mea”, ci ca să devin una cu ea, ca să-i luminez viaţa, ca să îmi lumineze calea. I s-o fi părut corpului meu că nu-l mai iubesc, că nu mai are de ce să fie tânăr şi puternic?… Cert este că dacă o ţii aşa, fără s-arăţi că te doare şi pe tine, fără s-arăţi c-ai obosit, că ai şi tu nevoie de una sau de alta, de ajutor, de mângâiere, de atenţie, cei din jur incep să te creadă ne-uman. Te cred un fel de superwoman şi nu-ţi iartă nicio lipsă, nicio abatere. De-aceea mi-a plăcut atât de mult un cântec al Christinei Perri – Human! Drept este că mi-a trezit ceva, o amintire poate, am simţit a avea o legătură cu mine, cu aspecte ale sufletului meu ca şi-acel cântec, 1000 years, aşa că, odată descoperită Christina Perri, am căutat, din când în când, să mai ascult şi alte cântece de-ale ei. La fel am descoperit-o anul acesta şi pe Sara Bareilles, pe Priscilla Ahn… Am tot descoperit oameni frumoşi, unde frumoase, vibraţii care pot să se-adune într-o simfonie. La un loc cu Chopin, Rachmaninov, Debussy, Hammelin, Yuja Wang…

Ce-am mai făcut anul acesta?… Ca editor, am publicat trei cărţi: Matricea emoţiilor, de Synthia Andrews, Revelaţia Soarelui Interior – Micul soare din centrul Pământului, de Giuliana Conforto şi cartea mea, Povestiri de pe Pământ. Cu ultima am avut cea mai puţină răbdare şi atâta am desfăcut-o şi făcut-o până când m-am plictisit şi am acceptat sfatul unui prieten, “Dă-i drumul şi gata. Gândeşte-te la următoarea.” Cu toate că şi spectacolul făcut pentru lansarea acestei cărţi a fost frumos şi a impresionat publicul prezent, nu am de gând să-l dezvolt, să devină o piesă.

12249837_909548785806344_4987360528227887992_n

Lansarea acestei cărţi se şi preta unei asemenea expresii teatrale având în vedere că sunt multe dialoguri, nu doar în prima parte a cărţii, chiar aşa intitulată, “Dialoguri spirituale”, dar şi în restul poveştilor. Poate pentru că mi-am pierdut răbdarea necesară descrierilor, poate pentru că mi se pare că cititorul are o mult mai mare libertate să aleagă cum să-şi imagineze textul atunci când nu-l obligi să vadă prin ochii tăi, prin spaţiul descris, prin indicaţiile referitoare la trăirile personajelor, la înfăţişarea lor… Nu ştiu de ce, dar de când am inceput să scriu rubrica “Dialogul de azi” din blogul dedicat dezvoltării spirituale, m-am simţit mult mai confortabil înotând în albia aceasta decât în cea a romanului. Iar poezia este încă mult prea intimă.

Şi ce altceva am mai trăit eu în 2015?… Ah, o reîntâlnire cu o dragă prietenă, Anca Smeu. După mai bine de 17 ani, ne-am revăzut în iunie, si ne-am bucurat. Ba, m-am mai revăzut şi cu un alt prieten, o reîntâlnire după 7 ani… La un moment dat chiar m-am gândit: să vezi că o să mor, că prea se adună oamenii dragi, prea se apropie sufletele partenere, prea în sfârşit mă pot trăi pe mine însămi…

Nu doar am reînnodat legături, reconectat suflete, dar am şi închis unele uşi,  pe acelea prin care mă pierdeam inutil. M-am observat deschizând cu grijă ori neputând să mă împotrivesc deschiderii altor canale de comunicare cu oameni noi. Deci… poate n-am murit. Poate m-am trezit. 😉 vorba unui personaj din 4×4 personaje.

ioana andrei lacrimi

Multe minuni frumoase mi s-au întâmplat! Multumesc, Doamne!

Am trecut prin foarte multe clipe de Bucurie, dar şi prin clipe grele, grele, îngreunate de o tristeţe repetitivă. Un fel de laitmotiv apărut la un moment dat în viaţa mea. Am acceptat că n-are importanţă nici că mie îmi pasă şi altora nu, nici că sunt sau nu sunt iubită aşa cum recunosc eu iubirea… Asta până într-o seară, în seara de 23 noiembrie, cu o zi înaintea lansării cărţii mele, când un mesager al lui dumnezeu, un bărbat necunoscut şi care părea chiar fără adăpost, mi-a urat aşa: “Să fiţi iubită de cine doriţi să fiţi iubită.” Şi asta mi-a amintit de mine. Urarea asta o făceam şi eu oamenilor în urmă cu mulţi ani. Era doar puţin schimbată: “Să fii iubit/ă de cea/cel pe care o/îl iubeşti!“ În momentul ăsta mă enervează limba asta română cu toate genurile ei! Uite şi tu cum se strică urarea mea, asta dacă vreau s-o fac “ambi-sex-gen”. Şi până la urmă, iubirea n-are legătură cu sexul sau cu genul. Iubirea este. Punct.

Şi câte alte clipe de bucurie am mai trăit văzând schimbări în alţii, văzându-le strălucirea în ochi, sufletele la lumină… curajul de a fi bun, cald, iubitor, curajul de a fi integru, de a spune adevărul, de a trăi adevărul, de a fi tu însuţi şi nu doar un element dintr-o turmă, un număr într-un catalog al evidenţei populaţiei umane. Cât de rare sunt aceste momente ale adevărului, revelaţii care pornesc motorul deşteptării din somnul iluziilor! Şi cât de preţioase! Adevărate diamante!

Am trăit o bucurie plină de recunoştinţă in expediţia spirituală pe care am organizat-o în iunie, mai ales în câteva dintre locurile pe unde ne-am purtat paşii.

Am trăit o bucurie infinită când am ştiut că cineva care nu prea mai avea şanse să aibă un copil, pe care şi-l dorea foarte mult, îl va avea.

Am trăit o nesfârşită bucurie când am văzut Bucuria Adevărului, lumina Iubirii în ochii unor oameni. Şi câtă bucurie să le pot spune, să-mi dau şi să-mi dea voie să le spun: Te Iubesc!

Îmi dau seama acum, în clipa asta, de perfidia asta a societăţii, de pervertirea cuvintelor, de bagatelizarea sensurilor… de infestarea microbiană a sacralităţii însăşi. Microbul modei, al trend-ului a pus stăpânire pe oameni. Nu ştiu dacă de la Bernays încoace, cred că mult inainte de el, dar accelerat cu siguranţă în secolul XX graţie gândirii sale. Există această tendinţă născută tot din instinctul de supravieţuire care impinge la alăturarea din motive de siguranţă.

Şi, da, am trăit o imensă suferinţă vecină cu renunţarea la orice speranţă când am înţeles ororile care au început. Au început să se întâmple într-o accelerare care vrea să impună un anumit scenariu Pământului. Un scenariu pe care l-am văzut, l-am refuzat, l-am negat. Oamenii încă nu au înţeles ce putere au, încă refuză să înţeleagă. Oamenii nu-şi doresc adevărul, nu-şi doresc iubirea sau pacea. Oamenii işi doresc doar patima, doar minciuna, doar acele lucruri cu care s-au obişnuit, pe-acelea pe care le recunosc pentru că sunt înscrise în baza lor de date încă de la naştere. Nu altele care le-ar zbura rădăcinile din pietrele de ocnaşi. Oamenii încă trăiesc în lumea lui Moise. Oamenii încă nu-l acceptă pe Hristos. Se-mpiedică de cuvinte în loc să le înnobileze, se încâlcesc în firele ipocriziei crezând că a avea, a poseda, a-şi satisface dorinţele este singura lor menire pe Pământ. Oamenii refuză să gândească, să-şi folosească logica cu care au fost înzestraţi. Sunt gata să se vândă pentru o clipă de plăcere, de satisfacţie a ego-ului, a umbrei. Oamenii freamătă cu gândul la eroi, dar actele de eroism îi sperie. Refuză asumarea deplină a responsabilităţii, dar şi realitatea interconectării lor, interconectare care face posibil visul acesta comun. Oamenii refuză să gândească, adică refuză să fie oameni. Trăiesc în continuare cu certitudinea că sunt picaţi în păcat, de-aceea nu mai au acces la grădina din care se creează lumi.

Cei care ştiu, tac. Cei care nu ştiu, vorbesc întruna. Tac pentru că nu există cale de-a dovedi ceea ce ştiu. Şi-atunci înţeleg că ar juca tot în favoarea falsităţii. Vorbesc pentru că aşa umplu golul. Absenţa cunoaşterii este un gol umplut de multe cuvinte şi matrici lingvistice menite să întreţină falsitatea. Tac şi încearcă să-şi facă treaba în tăcere. Vorbesc şi distrug orice potenţial drum către lumina adevărului şi a iubirii.

Oamenii simt nevoia să fie în turma cea păzită pentru că teama de dispariţie îi domină. Nu doar pentru că s-ar pierde de trupul lor, ci pentru că n-ar mai găsi drumul spre Acasă.  Şi asta pentru că sufletele lor se ascund pe sub pietre, în spatele gratiilor. Incomodă sunt, da, ştiu. Şi după ce o viaţă întreagă mi-am dorit să fiu şi eu un om, ca toţi oamenii, să fiu acceptată şi iubită, după ce am tăcut sau am urlat degeaba, mă uit acum în urmă şi îmi spun: “tu măi, Daniela! Tu chiar prea mult ai iubit oamenii de-ai renunţat la tine pentru ei.” Şi nu aşa şi-ar spune mulţi alţii gândindu-se la tonele de renunţări şi reprimări şi tonele de clipe petrecute aşteptând să fie recunoscuţi, apreciaţi, mângâiaţi, iubiţi? Aşa venim aici cu toţii, din iubire pentru oameni, din iubire pentru omenirea asta care este o parte din conştiinţa divină, este copilul său, un suflet diafan ce-şi adie minunatele culori în pânza universului.

Ce-am mai trăit eu în 2015?… multe şi invizibile lumii trăiri pentru care cineva, cândva, îmi va ridica o statuie! 😉 După ce voi muri, bineînţeles! Ce, nu aşa se fac statuile?…

Am primit mult ajutor şi neaşteptat de la mulţi oameni. Aşa funcţionează dumnezeu. Îţi dă ajutorul de care ai nevoie prin cine poate, nu prin cine vrei tu. De-aceea e bine să formulezi doar cererea, nu şi condiţiile sale de indeplinire. De-asta e bine să renunţi la condiţii şi să trăieşti prezentul, nu ancorat în trecut sau în viitor. Cu aşteptările stăm mai prost, că nu le putem demonta complet. Par legate cumva intrinsec de speranţă, de construcţia pozitivă, dar şi de dor şi dorinţa copilului din noi de a-şi vedea împlinite dorinţele… există pe undeva o virgulă în toată explicaţia asta, încă nu este adevărată, dar tot o s-o descopăr eu. De fapt, am şi descoperit-o. Are de-a face cu copilul. Copilul din  noi care nu se poate abţine să nu viseze, să nu vrea, să nu-şi dorească, să nu aştepte minunile, să nu aştepte recunoaşterea şi împlinirea viselor sale. Un vis în vis.

Vă mulţumesc dragilor de oameni care mi-aţi fost aproape anul acesta! Fiecare în felul său m-aţi ajutat să trăiesc toate cele pe care le-am scris şi nu le-am scris acum, aici. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi!

Cam asta şi cu 2015. Ba, mai e ceva. Mi-am găsit o piesă pe care am început-o cu 10 ani in urmă, poate chiar mai mult. Şi am de gând s-o termin de scris, s-o pun în scenă, poate chiar şi să joc. Să-mi asum şi un rol. Pentru că asta îmi aduce fericire. Şi am mai scris jumătate dintr-o altă piesă în colaborare cu Andrei Roşu. Dacă reuşesc să pun la un loc şi textul lui Gyuri, trimis încă de anul trecut, înseamnă cel puţin trei piese noi pentru anul următor. Dacă mai adaug şi atelierele pe care le am în minte de un an… înseamnă că 2016 va fi şi mai plin de viaţă! Pentru că urmează 2016! Ei, anul acesta va fi şi mai frumos. Un an al împlinirii depline. Indiferent de ce spun zodiile, numerologia şi alte predicţii. Va fi pentru fiecare aşa cum este potrivit să fie şi aşa cum îşi doreşte Dumnezeu să-i fie! Pentru că, da, degeaba îşi doreşte mintea dacă nu e în acord cu sufletul, dacă nu este binecuvântat de Dumnezeu cel Adevărat!

Nu sunt “pozitivă”, optimistă, absurdă, nici oarbă şi chiar ştiu câtă distrugere se pune la cale, câtă cruzime diabolică se petrece în lume. Nu o pot opri. Eu şi alţii ca mine, putem însă atrage în realitatea noastră alte scenarii. Depinde de puterea iubirii şi-a credinţei noastre, de puterea sufletului nostru să realizăm asta. Depinde de puterea de a ne aduna cumva la un loc. Asta încă lipseşte. Pentru că încă există frica în oamenii care spun că iubesc, care-şi propun să facă bine pentru binele omenirii sau al planetei. Până când frica nu va fi complet transformată de Iubire, nu se va întâmpla nimic. La nivel individual şi colectiv. Până când în pacea minţii nu vom “şti că Eu Sunt”, nu vom şti ce suntem şi ce putere avem. Degeaba facem meditaţii globale pentru pacea lumii dacă ne e frică chiar de pace, de liniştea minţii, de pierderea sensului gândit, ne e frică de iubire. Până nu vom trăi trăirea de dincolo de gând, Graţia şi Prezenţa, ne ne vom întoarce la Om, la paradisul conţinut în chiar noi.

Vindecarea Pământului, a Omenirii se întâmplă oricum. Chiar dacă uneori pare că nu este aşa. Viaţa reuşeşte întotdeauna să răzbată dincolo de orice context. Se adaptează şi merge mai departe. Şi chiar dacă planeta asta n-ar mai suporta cruzimea diabolică, dar viaţa ei nu va fi niciodată capturată. Va străluci în altă parte a Universului. Asta nu se poate nici re-crea, nici ucide. Oricât s-ar strădui cercetătorii dedicaţi rezolvării misterului divin.

Mulţumesc tuturor prietenilor şi colegilor şi partenerilor de experienţe trăite în 2015! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Ce-mi doresc pentru 2016?…  Oameni frumoşi şi bucuroşi lângă mine. Adică oneşti, buni, iubitori, puternici, inteligenţi, dar şi senini, capabili de a susţine această bucurie a iubirii de care avem cu toţii nevoie pentru a traversa următoarea etapă. O echipă frumoasă care să facă lucruri frumoase. Să fac ceea ce este spre binele suprem, cum zice David Hawkins, atât al meu, cât şi al tuturor celor din jurul meu. Şi, mai ales, să fiu întreagă. Sau… SĂ FIU! PUR ŞI SIMPLU!

Şi dacă tot am dorinţe, atunci acum e cazul să renunţ la ele. 😉 În felul acesta le încredinţez lui Dumnezeu. Să facă ce ştie mai bine! 😉 Ce s-o împlini din dorinţele mele sau ce va veni peste ele întru bucurie şi iubire, să fie!

La Mulţi Ani 2016! Fii binevenit!

2016

Daniela Marin

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s