Caietul Danielei I

În seara asta mi-am amintit de Caietul Danielei, adică partea a doua a volumului 2 din seria NOI în secolul XXI. Cărticica asta stă la baza spectacolului Eternul Spectator, ba chiar este prima cărămidă a fundaţiei Teatrului Spiritual.

Mi-am amintit şi nu mi-am amintit, aşa, un fel de-a spune că mi-am amintit, căci rareori ne amintim cuvintele dacă ele nu sunt legate de o stare, de un sentiment, de o trăire sau de o idee. Da, ideile! Ideile încarcerate în cuvinte. Undele necuvinte care ne traversează spaţiul cu măreţia lor!

Nu am mai avut timp să pun un al doilea articol cu fragmente din Caietul Dariei (pe primul îl găsiţi aici: https://noiinsecolulxxi.wordpress.com/2015/05/31/caietul-dariei-i/ ),  dar nici măcar un prim articol din Caietul meu. M-am hotărât s-o fac acum .

Mai sunt fragmente şi pe site-ul editurii: http://www.edituracarteadaath.ro/carti/noua-paradigma/NOI-volumul2

Neiertarea

Greu de înţeles şi foarte greu de schimbat această paradigmă a opoziţiei, a respingerii! Ea se respiră din aerul in-format astfel! Diferenţierea şi opunerea rezistenţei sunt primele lucruri pe care le învaţă gândirea omului mic. Aşa învaţă să gândească omul, după modelele existente în mediul înconjurător. Acestea îi sunt modelele arhetipale. Ce să ne mai  mirăm de violenţă, agresivitate, războaie?! Acestea toate există şi se perpetuează, se transmit istoric, alcătuiesc baza ţesăturii (continuităţii) lumii. Şi toate îşi au originea în războiul interior ce  pune în opoziţie gândurile, percepeţiile, senzaţiile care pendulează între cele două categorii denumite a fi binele şi răul, ziua şi noaptea, plus şi minus, pozitiv şi negativ, masculin şi feminin, eul şi Dumnezeu-Sursa… Din această luptă-pendulare între un interior şi un exterior se naşte confuzia, suferinţa, iluzia mişcării. Autentica mişcare este Viaţa-Dumnezeu-Prezenţa. Ea ne respiră pe noi.

În esenţă, mişcarea este! Este inclusă în orice existenţă, în  orice apariţie sau aparenţă, în orice formă, conţinut, context, de  pe Pământ sau de oriunde. Acest invizibil rotitor al energiei infinitului, această organizare fibonacciană a spaţiului poate că este “E pur si muove!” – ultima concluzie şi declaraţie a lui Galileo Galilei înainte de a fi arestat de Inchiziţie. Din compunerea forţelor implicite şi intrinseci Vieţii rezultă câmpuri. O fi fiind natura forţei de atracţie în relaţie cu forţa de respingere şi cu cea de-a treia, forţa de armonizare, de echilibrare – căci oriunde sunt doi, apare şi al treilea!

Să faci din doi unul este mai dificil, este însăşi arta. Din artistul creator şi materia prin care se exprimă rezultă unul-una, o creaţie ulterior multiplicată prin toţi ochii observatori, prin toate simţurile prin care este ea, creaţia, percepută. Un singur moment al contopirii, o singură clipă a fuziunii totale trăieşte artistul în procesul creaţiei sale: clipa când se poate identifica total, se topeşte pe sine în “copilul” său. O singură reprezentaţie oferă şi trăieşte artistul, şi-aceasta, de regulă, în singurătatea atelierului său. Fără de spectatori. Momentul unic al reunirii, al contopirii, al renunţării la sinele separat, supremul orgasm al pierderii sinelui, pierderea identităţii separate în creuzetul artei sale.

Să faci din doi un al treilea, este comun, obişnuit, natural şi universal.

Combinarea forţelor, a impulsurilor sau a vectorilor ori a undelor, formarea legăturilor între aceste forţe, intersecţia lor şi rezultanta lor sunt principiile absolut evidente în orice aspect fizic, uman, emoţional, mental-intelectual, spiritual şi orice alte calităţi am mai putea inventa. Şi-atunci, dacă înţelegem această neîncetată combinare a forţelor, de ce să mai minţim?

Teama de dispariţie şi de pierdere blochează însăşi creaţia. Şi-această teamă se zvârcoleşte în conflictul dintre eu şi restul lumii, dintre eu şi Dumnezeu. Când iubirea se dă pe ea, continuu, când ea ESTE, indiferent şi necondiţionat de observatorii săi, de cei care o văd sau o ignoră, mai poţi spune că nu ai tot ceea ce-ţi este de trebuinţă pentru A FI?

Din iubire, înţelepciune şi voinţă, triunghiul echilateral al lumii, se geometrizează materia şi experienţa. În toate culturile şi religiile lumii ne întâlnim cu un triunghi, pentru ca plimbându-l prin spaţiu şi hiperspaţiu să-l transformăm în tetraedru, apoi în icosaedru, apoi în corpuri pe care nu le-am mai putea denumi, căci ele nu mai sunt “receptabile” prin cele cinci simţuri fizice, deci nu mai găsesc interpretare în softul scoarţei cerebrale obişnuite.

Cele trei forţe-puteri-principii devin unul, un singur corp, o singură formă, perfectă. Dacă ar fi să identificăm forţa de atracţie, forţa de respingere şi forţa de armonizare prin iubire, înţelepciune şi voinţă, cum le-am grupa? Felul în care privim lumea şi viaţa noastră se va reflecta în felul în care vom asocia elementele celor două mulţimi tocmai pomenite.

Când omul face pace în sine cu Sine, când ajunge să înţeleagă suprema neiertare, să înţeleagă opoziţia, punerea faţă-n faţă într-o tensiune a dominării, a cultului pentru câştig, victorie, control total… când omul înţelege că ceea ce respinge vine înapoi înspre el cu cel puţin aceeaşi măsură a forţei cu care-a fost respins… când reuşeşte să aplice Legea Iubirii, pe care Iisus Hristos a exprimat-o frumos, înţelept şi simplu prin „porunca” de a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi, atunci omul se face OM.

Mi-a amintit de curând o doamnă despre momentul de revelaţie pe care l-a trăit când m-a auzit spunând: “Orgoliul cel mare se arată în neiertarea de sine. Când nu te poţi ierta pe tine însăţi, înseamnă că te pui mai presus de Dumnezeu.” Aceasta este trufie chiar şi atunci când înţelegi că ai greşit “în faţa” lui Dumnezeu greşind faţă de una dintre expresiile sale.

Neiertându-ne pe noi înşine, nu-i putem ierta nici pe alţii, nu ne putem iubi pe noi, în concluzie nici pe alţii, nici pe Dumnezeu … care este în toate şi în toţi, indiferent de culoarea pielii, locul naşterii, alcătuirea corpului, mediul cultural, religios, spiritual şi alte etichete!

Ne împiedicăm constant de neiubire, de incapacitatea de a iubi fără de diferenţe, diferenţieri, categorisiri, împărţeli, condiţii, pentru că perspectiva individuală, paradigma personală, eul ne separă constant de tot-ceea-ce-este. Avem propriul “punct de vedere”, propriul mod de a vedea-înţelege viaţa, experienţa, mediul, lumea, energia, informaţia. Avem nevoie de a judeca, de a raţiona, de a emite păreri, de a emite sentinţe, de a avea o “poziţie faţă de”. Suntem într-un raport continuu “faţă de” câte un element, câte un detaliu, câte un individ, câte o manifestare a creaţiei, a universului, a lumii, a lui Dumnezeu. Suntem sau doar aşa ne-am obişnuit să fim. Iar “dez-obişnuirea” nu e uşoară, nici comodă sau confortabilă.

Neiertarea ne ţine în exil. Departe de “Mama” noastră, Iubirea-Lumina-Puterea-Dumnezeu.

……………………………………….

Cândva am văzut o floare-mamă care năştea prin vârful fiecăreia dintre petalele sale câte o lacrimă, un suflet. Când se desprindea de mamă, lacrima cânta un sunet. Sau poate-l plângea. Era sunetul ei. Fiecare lacrimă are sunetul său, amprenta sonoră a fiecărui suflet.  Ce ziceţi, e un basm frumos? Atunci să vă mai spun şi povestea cu biserica din ceruri, cu serafimii şi heruvimii care au întors cu toţii capul şi au cântat şase sunete ca o exclamaţie, al şaptelea fiind, firesc, un punct de sprijin? Ştiu, sună prea poetic, prea metaforic pentru o realitate. Să ne-aşezăm cu capul la pământ.

  • Dar de ce? Nu, continuă! Spune-ne, te rugăm!
  • Poate am să vă spun, dar mai târziu. E mult prea mult de povestit. Eu am căutat să descifrez limbajul şi formele iubirii aici, pe Pământ, prin corpul ăsta uman. Iubirea ţâşneşte în direcţia în care ochiul priveşte liber, fără de raţionări critice. Uneori ochiul clipeşte şi-atunci iubirea adoarme puţin, îşi ia o pauză din lumea asta, îşi ia o pauză din fragmentare. Când nu priveşte analitic, descriptiv, când nu doreşte nici să-nţeleagă, nici să ştie, nici să vadă, ochiul este iubire. Ochiul e fereastra prin care vede sufletul. Iubirea nu vrea să ştie. Iubirea ştie deja totul. Ea doar se dăruieşte pe sine la fel ca aerul, ca soarele, ca apa. Nici măcar nu se dăruieşte. Ea este. Dar cum să facem să le-mpăcăm, iubirea cu gândirea, iubirea cu dragostea, privitul cu doritul… Cred că asta caută fiecare suflet aici, pe Pământ. Caută să se exprime prin formele, prin spaţiile, prin portativele impuse de ea, de-această lume.

Am fost foarte ocupată a înţelege nu cine sunt, ci de ce sunt aici. Mi-am găsit cu-adevărat rostul de-abia după ce am împlinit 33 de ani. Am ajuns “acasă”, am înţeles că-ntr-adevăr, toate au avut un rost. Am crezut că imediat aveau să se îndrepte toate cele strâmbe din lumea mea. N-a fost aşa, au mai trecut ani, au mai trecut clipe în care nu ştiam la ce foloseşte iubirea dacă nu se uneşte cu dragostea, dacă lumea-i tot strâmbă de neadevăruri şi de falsuri, apoi l-am înţeles pe Iisus şi… Destul cu poveştile şi poeziile, nu-i aşa? E prea mult, oricum.

………………………

– Gata cu poveştile!

– Nu, nu! Mai spune-ne!… Aşa mai uităm şi noi de urâtul lumii ăsteia, de greutăţile din ce în ce mai apăsătoare… Ne e din ce în ce mai greu. Aproape că nu mai putem. Şi parcă tot în van ne rugăm.

– Cândva mă revoltam şi mă ȋntrebam de ce şi până când şi până unde ȋmi tot dă mie Dumnezeu atâtea?! Deja ajunsesem ca atunci când îmi spunea careva dintre prieteni “pentru că tu poţi!”, să-mi vină să urlu: “Cât pot să mai duc eu? El nu vede că nu mai pot? De ce e sadic cu mine? De ce mă chinuie? Cât de păcătoasă voi fi fost ȋn alte vieţi de am venit aici să mi le plătesc pe toate?”… Deşi nu-mi prea venea uşor a crede povestea asta cu vieţile anterioare. Dar dacă tot îi poruncisem cândva să tacă, probabil că plăteam preţul poruncii mele. Aşa au trecut primii 33 de ani şi ȋncă şi după aceea, ȋncercând să mă supun, să respect, să-mi duc crucea. Am mai crâcnit, am mai croncănit ca o cumătră cioară sus pe gardurile lumii, dar am tras ȋn continuare, am dus, am rezistat, am exersat răbdarea şi rezistenţa, vorba ‘ceea, „ce nu te omoară, te ȋntăreşte”. La un moment dat am înţeles că prin toate aceste experienţe am ȋnvăţat despre viaţa omului, astfel am adunat trăirile pe care, mai târziu, alţii aveau să vină să mi le ȋmpărtăşească din tolba lor de experienţe. Nu poţi sfătui şi nici ȋnţelege pe nimeni dacă nu ai fost ȋntr-o situaţie foarte asemănătoare. Nici Dumnezeu nu avea cum să ştie ce ȋnseamnă om, până când nu s-a făcut om. Şi doar aşa a devenit una cu el. Şi doar aşa l-a putut ajuta pe om.

La câteva săptămâni după cursul acela de la Budapesta, am trăit o experienţă uluitoare. Eram acasă, la calculator şi vorbeam pe messenger cu o persoană foarte importantă pentru mine. Prin ea mi-am amintit o mulţime de lucruri, am aflat altele, era un canal prin care sufletu-mi vorbea ca să aud, ca să fiu sigură că nu sunt gândurile mele. Am trăit o experienţă extraordinară. Am avut momentul “Cine eşti tu? Eu sunt Tu!”  Greu de explicat în cuvinte o asemenea experienţă. După aceea, totul a-nceput să curgă, să se desfăşoare. Avem nevoie de fizicalitatea exterioară a vocii sufletului nostru. Cel puţin până când ne-am recunoscut, până când ne-am reamintit tot ce avem nevoie să ne reamintim. Asemenea oameni-corpuri prin care ne învaţă Dumnezeu nu-i întâlnim oricum, oricând. Şi dacă îi ratăm, dacă îi negăm,  trebuie să mai aşteptăm cine ştie cât până când se găseşte un alt corp potrivit. Omul are nevoie de oameni, măcar din când în când.

La un moment dat am simţit o prezenţă puternică pe creştetul capului. Mă apăsa, că nici nu mai ţineam capul drept. Am ȋncheiat conversaţia şi m-am dus să meditez. Atât de puternică era energia încât am simţit nevoia să ȋnchid ochii. Mi-a apărut ȋn faţă un porumbel alb-alb, cu un fel de coroniţă albă pe cap. Dădea din aripi stând pe loc, ȋn faţa mea şi-mi spunea: „Hai, hai, vino cu mine!” „Dar eu nu pot să zbor!” i-am răspuns cu-o parte din mine ȋnseninată de frumuseţea lui impecabilă, în timp ce o alta se-ntrista. „Nu te gândi la asta! Vino, vino cu mine!” Şi, nu ştiu cum am făcut, dar am zburat, ȋntr-adevăr, cu o viteză uluitoare, trecând pe lângă suflete, pe lângă casele lor, pe lângă multe alte benzi zbârnâitoare despre care ştiam totul, înţelegeam că ele duceau în alte spaţii, fiecare cu destinaţia sa, până am ajuns undeva, parcă ȋn mijlocul universului. Aşa-mi părea, deşi aveam senzaţia clară a unui spaţiu definit, ca şi cum ar fi fost o imensă sală. Lumina porumbelului mă ajuta să văd şi, într-adevăr, am început să văd multe, infinit de multe cărţi. Nu, nu erau chiar cărţi, dar arătau ca nişte cărţi aşezate pe nişte rafturi invizibile în această uriaşă bibliotecă. De jur împrejur nu vedeam nimic altceva. Mă aflam chiar în mijlocul acestei biblioteci care-mi crea senzaţia că era o sferă, când, dintr-odată, porumbelul, care se afla cumva în spatele meu, cumva de parcă nu mai era în afara mea, ci în mine, de parcă el comanda minţii mele, a făcut ceva, s-a concentrat cumva şi o carte s-a desprins din raftul ei şi a-nceput să se apropie. Ori poate că ochii mei au focalizat-o şi au adus-o aproape, atât de aproape încât am văzut că semăna cu o felie de piatră pe care erau desenate nişte simboluri. “Aceasta este a ta!” am auzit gândul gândind şi, deşi mi-am dorit să mai văd în felul acesta, de aproape, şi alte asemenea tăbliţe, nu am reuşit. Ca şi cum nici n-am fi intrat în această sferă, m-am trezit din nou pe-o undă purtătoare şi am mai străbătut aşa încă puţin spaţiul acesta ireal pentru raţiunea mea. Ne-am oprit din nou, fără să văd cum anume am intrat în această nouă zonă, şi m-am trezit aflându-mă în spatele unei clădiri ce semăna cu o catedrală. Dinăuntrul ei se auzea un cor, o muzică sublimă. Am ȋnaintat pe lângă zidurile impozante până când am văzut o uşă mare, foarte ȋnaltă, care părea foarte grea şi care avea un mâner impunător. Am apăsat mânerul, iar uşa s-a deschis foarte uşor. Părea un fulg. Şi ce mi-au văzut ochii din pragul uşii!… Păsări mari, cu piepturi puternice, cu aripile ȋmpreunate peste piept, ori lăsate frumos pe  lângă corp toate stăteau aliniate, rânduri, rânduri şi cântau. Văzându-mă ȋn pragul uşii, s-au oprit. Cu toţii au ȋntors privirea către mine. O forţă m-a ȋmpins din spate, şi-asa am avansat doi paşi ȋnăuntrul bisericii, văzând că şi ȋn dreapta mea ȋncă mai erau multe rânduri de asemenea păsări-oameni. Nu ştiu câte rânduri erau, dar ştiu că ȋndreptându-mi ochii ȋnspre locul unde priveau  ȋnainte de a fi intrat eu, am văzut ceva ca un soare, ca o sferă de lumină albă-aurie, ceva care lumina blând şi liniştit şi m-am mirat puţin că puteam privi într-acolo. Din mintea mea învăţată se născuse gândul că nu poţi privi spre Dumnezeu, iar eu simţeam că ajunsesem la Dumnezeu. Şi-atunci, tot corul acela de păsări maiestuoase a ȋnceput să-mi cânte mie, cântecul meu. Am ştiut că acele şapte note erau doar pentru mine, era cântecul sufletului meu. Era salutul lor pentru mine şi doar pentru mine. Şi plină de o fericire neimaginată, am deschis ochii, am sărit din pat şi am zburat la pian, să nu cumva să uit notele cântecului meu. Le-am cântat una ȋntruna, minute ȋn şir! Mi-aş fi dorit să ies în stradă, să spun lumii-ntregi: Acum ştiu care e cântecul meu! Mi l-au cântat îngerii lui Dumnezeu! Acum ştiu!”

Sublimă stare! Şi cât de mici cuvintele! Cum să ȋncapă ȋntre marginile lor?…

Ani mai târziu, ascultând această mărturisire, cineva m-a ȋntrebat dacă aceia erau serafimi sau heruvimi. I-am spus că nu ştiu şi nici atunci nu am avut vreun astfel de cuvânt ȋn minte. Singurele cuvinte ce mi-au venit ȋn minte au fost „biserica din ceruri”, „Dumnezeu” şi „Cântecul meu”. De ce să spun că erau una sau alta când nu mi-au apărut astfel de cuvinte ȋn minte? Doar pentru că aşa s-au desenat şi se spune că aşa ar arăta heruvimii? Cuvântul acesta era în zestrea de cuvinte învăţate, dar nu s-a aprins. E-adevărat, că  nu ştiam sigur ce ȋnseamnă, erau nişte abstracţiuni. Nu mă întâlnisem până atunci cu realitatea lor. Mai mult decât nişte picturi, nu mi se ȋntâmplase să văd aşa ceva până atunci. Iar ceea ce am văzut erau corpuri reale, erau vii, nu desene pe pereţi.

  • Dar erau, nu-i aşa? Erau chiar heruvimi, nu?
  • Poate erau. Ori poate era doar o metaforă. Ori un simbol.
  • Dar nu dormeai!
  • Nu dormeam. Eram atât de clară, atât de prezentă. Altfel, cum aş fi putut sări din pat şi să alerg pe scări, s-ajung la pian… Dar astea sunt poveşti. Hai, gata, destul cu poveştile!

Eternul-exercitiu_interior-56coperta-noi-in-sec-xxi2

 

Fragmente din cartea NOI in secolul XXI – volumul 2 – din Caietul Danielei (Daniela Marin)

 

 

 

Advertisements

One thought on “Caietul Danielei I

  1. Pingback: Caietul Danielei I | NOI in secolul XXI

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s