Jurnalul lunii Aprilie

Mai sunt câteva zile şi se mai încheie o lună din acest an, cea de-a patra. N-am mai scris de mult in jurnalul acesta. Dar acum simt s-o fac.

Aprilie a fost şi primăvară, şi vară, ba chiar şi toamnă deopotrivă. Iar, prin ţară, prin munţii cei înalţi, a fost şi iarnă. Aşa s-au petrecut oare anotimpurile şi în activitatea Teatrului Spiritual?… Îmi vine a spune da. Bineinţeles că şi in activitatea şi in viaţa mea.

Mijlocul lunii m-a găsit în Sibiu, la Festivalul 25 de ore de teatru non-stop. Prima participare a Teatrului Spiritual într-un festival de teatru, independent, fireşte! Independent de oră, ba chiar şi de distribuţia curentului electric în oraşul Sibiu, echipa festivalului şi cred că toţi participanţii s-au simţit în al nouălea cer. Acolo nu e nevoie de curent electric!

12987017_958951090887386_4306193319043700574_n

Foto: Cristian Bisca

Am privit cu admiraţie tinerii voluntari, frumoşi şi atât de binevoitori, am privit oameni care munciseră mult înainte de ziua aceasta de peste 25 de ore, şi care, totuşi, erau atât de fericiţi încât nici urmă de oboseală. Iar stres? Ce stres? Nu există stres când există bucuria de a fi ceea ce eşti, de a face ceea ce iubeşti. Bogdan Sărătean, creatorul acestui vis împlinit, pare să aibă aripi ascunse pe sub haine. Ele l-au purtat dintr-un loc într-altul, de la un teatru la altul, de la o cafenea sau librărie, la hala din Şelimbăr.

Şi dacă tot am pomenit de Şelimbăr, la hala Unimat, într-un décor ca o poezie, Lightwave Theatre Company a prezentat o altă poezie, un minunat spectacol non-verbal cu păpuși în mărime naturală. Torţele care ne-au întâmpinat luminând curtea acestei hale mi-au amintit de teatrul antic. Povestea ce-a urmat, chiar dacă îmbrăcată modern, cred că şi ea este antică. Cât de frumoasă iubirea la tinereţe, cât de urâtă durerea şi neputinţa bătrâneţii, iar pierderea unui copil… fie real, fie doar un simbol al iubirii…  Un spectacol care a sensibilizat peste 400 de inimi adunate între sârmele şi metalul spaţiului. Frumos!

În noaptea de 16 aprilie am reuşit să mai văd un spectacol, “And the winner is…”, prezentat de BIS Teatru. O comedie jucată excelent de Andrada Grosu, Maria Soilică şi Ioan Paraschiv. Într-un spaţiu atât de mic, jucând atât de-aproape de spectatori, este destul de greu să-ţi dozezi energia talentului, să fii una cu spectatorii fără a-ţi părăsi personajul.

Mi-a părut rău că nu am mai rezistat să merg în continuare, la alte spectacole şi-aşa am ratat şi inviorarea de dimineaţă, şi trezirea spirituală prin poezie.  Am mai văzut un spectacol prezentat de Social Act Theatre din Galaţi,  iar seara, ceea ce nu văzusem la Bucureşti, “Dicţionarul explicativ al iubirii române”, producţie a Teatrului de Artă, pentru ca, în final, să mă las uimită de concertul “Lipicioşilor”, să-l văd pe Bogdan şi pe Andrada cântând cu-atâta pasiune şi bucurie, după atâta muncă, încât mi-am zis: e clar! Din artă se poate trăi! 😉  Se poate trăi cu bucurie, în bucurie. Efervescenţa este contagioasă, şi-uite-aşa, aş fi putut rămâne mai multe ore după cele 25 de ore speciale, să mă bucur şi eu. Dar trebuia să ne intoarcem la Bucuresti!

Cum a fost receptat spectacolul 4×4 personaje de publicul din Sibiu?… Cred că bine, poate chiar foarte bine dacă este să mă iau după aplauze, ovaţii… dar, e-adevărat, odată cu cele peste 10 minute de întuneric, a ieşit la lumină, pe lângă talentul actorilor Ioana Ancea şi Ioan Gyuri Pascu, şi fraternitatea sau spiritul de echipă sau… Nu ştiu cum să mai denumesc această stare de pactizare, de a fi împreună cu, de a susţine atunci când vezi că este nevoie de ajutor… Pe lângă cameramanii prezenţi în sală sau pe hol, şi care au venit să lumineze scena cu luminile camerelor, eu cred că s-a născut lumină şi din piepturile spectatorilor. Chiar dacă, mulţi ne-au întrebat dacă nu cumva nu fusese o reală pană de curent, dacă nu cumva momentul acela era parte din spectacol, ba chiar ne-au sugerat să-l introducem, dacă nu făcea parte din scenariu. Improvizaţia te obligă la o mai atentă concentrare, dar îţi lasă şi libertatea de a străluci. Cam asta au făcut Ioana Ancea şi Gyuri Pascu, surprinşi pe scenă în minutele acelea: au strălucit din propria lumină.

12974345_958979220884573_4901428001723907329_n

Foto: Cristian Bisca

 

Nu ştiu de alte comentarii, adică nu ştiu dacă a apărut ceva scris în presă despre spectacol. Eu, una, n-am găsit. Dar ştiu că oamenii prezenţi în sală au aplaudat câteva minute-n şir, au strigat “bravo”, adică, nu?… înseamnă că le-a plăcut. Şi lor, spectatorilor, trebuie să le placă, în primul rând. Doar pentru ei se urcă actorii pe scenă, nu?… Da, se urcă pe scenă şi pentru că iubesc să fie acolo, să întruchipeze alte poveşti decât poveştile propriilor vieţi, dar cred că cei care propun un spectacol, e musai să se gândească la spectatori, dacă nu cu iubire, atunci măcar cu respect. Şi autenticul respect este parte tot din iubire. Aceasta ar fi funcţia educativă şi înălţătoare a spiritului uman pe care ar trebui s-o recunoaştem în oricare dintre ramurile acestui copac numit cultură. Crengile tind către lumina soarelui, tind să se îndrepte cât mai sus. E-adevărat că unele se pleacă înspre pământ, astfel menţinând un echilibru. Dar ochiul omului tinde să privească în sus atunci când are nevoie de ajutor.

La câteva zile distanţă, mai exact pe 20 aprilie, am mai prezentat un spectacol nou. Mai mult pentru prieteni, e-adevărat, şi nicidecum cu gândul că se va repeta. “Revelion cu Dumnezeu – poem în proză realistă pentru două personaje ireale” am intitulat acest spectacol pe care am început a-l scrie chiar în noaptea de revelion. De ce poem? Pentru că monoloagele sunt precum strofele unui poem, pentru că personajele îşi au fiecare are poezia sa, o poezie desprinsă din realitatea ireală alcătuită din gândurile şi trăirile omeneşti.

Revelion-cu-Dumnezeu-cover-facebook

Afis de Irina Maria Ganescu

M-am bucurat să-mi văd prieteni în sală, prieteni mai vechi şi mai noi, şi-am fost copleşită de emoţie să-i aud nu doar aplaudând la final, dar cântându-mi La Mulţi Ani. O experienţă pe care nu am mai trăit-o de la… 20 de ani. Apoi… a urmat cascada de flori, de îmbrăţişări, de sincere îmbrăţişări… (Am eu un barometru special, barometrul îmbrăţişării, care-mi afişează instantaneu ce simte cu adevărat pentru mine persoana care mă îmbrăţişează.) O imensă surpriză, şi aceasta în premieră absolută, a fost să primesc bujori de ziua mea de naştere! A plouat mult în ziua aceea, dar a plouat şi cu bujori pentru mine!

 

DSC01313

Foto: Mihaela Tolan

Şi-apoi am auzit întrebări de genul “când mai jucaţi acest spectacol?” Am auzit, ce-i drept, asemenea întrebări şi după unica reprezentaţie (cel puţin până acum) a spectacolului “Repetiţie în Casa Inimii”. E greu să aduni şapte oameni, să pui la un loc şapte programe. Şi patru sunt greu de adunat, d-apăi şapte! Am început să-nţeleg de ce, în general, în teatrul independent sunt preferate textele cu două-trei personaje, hai, maximum patru. 😉 Şi, deşi atât “Mes”, cât şi “Specii diferite”, texte pe care sper să le pot pune în scenă până la sfârşitul anului, au peste patru personaje, îmi promit să nu mai uit că… nu e deloc uşor.

Mai e puţin şi se termină şi această lună. Se-ncheie cu Sărbătoarea Pascală pentru creştinii ortodocşi. Niciodată n-am înţeles de ce trebuie să se sărbătorească diferit, de ce avem două calendare, de ce… Şi nicio explicaţie nu m-a mulţumit. De fapt, cred că Hristosul, sau flacăra Vieţii nu se stinge niciodată. Moartea şi învierea sunt mai degrabă metafore pentru sufletul omului şi pentru mintea sa, pentru această percepţie omenească şi lumească. Am uitat pentru că ne-am adâncit în carne şi ne-am coborît în timp, ne-am ameţit printre cifre şi-n geometrii închise, căutând, de fapt, calea de-ntoarcere, ba chiar de libertate am uitat. Aşa am uitat noi de Spiritul Etern! Nu şi Iisus. El nu avea cum să uite, pentru că era una cu el. Şi ne-a arătat şi nouă calea: iubirea. Poate că-i lungă şi-ntortocheată, grea şi obositoare, dar este singura ce duce la eliberare. Vom putea oare iubi totul? Vom putea ajunge să transformăm orice prin iubire?

În martie am fost şi în Spania, nu doar în Canada. Acolo, în Santiago de Compostela, am văzut un afiş pe care scria: “Anul 2016, anul Maicii Noastre Milostive” sau a milostivirii Maicii noastre as traduce. Anul în care Mama este invitată să ierte totul şi să-şi reverse iubirea vindecând… totul. Dar şi Mama şi Hristos şi Dumnezeu sunt în noi, trebuie doar să vrem să descoperim, să-i dezvăluim. Oriunde, oricând, mereu. Nu doar atunci când mergem la biserică, când ţinem post, când sărbătorim… Nu putem trăi cu-adevărat Paştele dacă trăim în falsitate, în ipocrizie, în ură, invidie, duşmănie, în frică. Mi se pare chiar trufie să crezi că ai primit Paştele doar pentru că… ai făcut fapte bune în apropierea sărbătorii stabilite, pentru că ai ţinut post, pentru că…  Şi-n rest?… înainte şi după?… Când ne convine si ne amintim, suntem “buni”, când nu ne convine suntem… aşa cum suntem. Atâta vreme cât nu recunoaştem esenţa din noi, nu vom putea recunoaşte esenţa din afara noastră. Şi-astfel vom continua să ne opunem, să ne împărţim în tabere, să ne ucidem. Una spunem, alta gândim. Una gândim, alta facem.

IMG_20160325_181228

Şi nu, iubirea nu e dulce ca mierea. Iubirea poate să fie amară, poate să doară, poate să sângereze, poate să desfacă în bucăţi până când Adevărul va străluci precum diamantul, oribindu-ne. De-abia după aceea vom putea vedea cu adevărat. De-abia după aceea vom trăi iubire.

Un Paşte Luminat de Adevăr, Bucurie şi Iubire, asta îmi şi vă doresc!

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s