Frica şi oglinda

Cum ar fi să ne putem întâlni cu noi înşine? Pe bune, să ne vedem într-un afară, din afara “noastră”? SF! Să ne vedem exact aşa cum ne vedem într-o oglindă, atâta doar că în faţa noastră nu ar fi suprafaţa rece a oglinzii, ci un identic “eu”.

Într-un articol, în 2013, scriam despre frică:  

Mai bine să ne întâlnim cu copilul ce suntem, copilul plin de credinţă, acea credinţă care-l poartă pe deasupra oricăror lipsuri, îl susţine să nu se împiedice de nicio absenţă. Plin de curaj, având îndrăzneala de a demonta chiar jucăria preferată doar pentru a o cunoaşte, acel copil curios şi doritor să cunoască, să experimenteze, să creeze şi să-şi experientizeze viaţa cât mai liber… mai este?

Mirror_baby

Sursa foto: 

https://en.wikipedia.org/wiki/Mirror_test

Frica se moşteneşte şi se copiază. Se transmite ca un virus. La fel şi răutatea, invidia, ura. Toate din gama opuselor Iubirii. De la frica de dispariţie, de pierdere a oricărei amprente personale, a fantasticului “eu”, pierderea dovezilor propriei existenţe şi până la frica de a nu rămâne mai prejos, de a nu fi evaluat, catalogat ori stigmatizat negativ în raport cu altul/alta/alţii, oamenii s-au învăţat a se compara cu ceva exterior, cu cineva “mai bun”, “mai deştept”, “mai capabil”, aflat in exteriorul lor. Şi-atunci, cum să se termine cu războaiele? Ce tupeu avem să ne dorim pacea în lume când noi nu suntem capabili să facem pace cu noi înşine, cu sufletul nostru, cu oamenii pe lângă care ne defilăm viaţa ca pe o paradă de 23 august comunist?

Frica se predă. În grădiniţe, în şcoli, dar mai ales acasă. Se prinde bine, se învaţă repede din chiar strigătele speriate ale părinţilor când, vai, a căzut bietul copilaş care de-abia învăţa a merge. Se învaţă din privirile tăioase şi ameninţătoare ale unor educatori obosiţi şi isterizaţi de lipsurile din propria viaţă. Se învaţă din reacţiile emoţionale intense ale adulţilor, se învaţă din cuvintele lor, din expresia feţelor, din energia lor.

Frica este un virus-demon. Odată ce energia fiinţei noastre a fost atinsă cu frecvenţele fricii, suntem obligaţi a o învăţa, a o manifesta, dar şi a o transcende. La fel cum se întâmplă şi cu gripa. O trăim, o cunoaştem, o experientizăm, apoi o depăşim, trecem dincolo de ea, ne vindecăm şi, mai mult, devenim imuni la acel virus. (Desigur, veţi remarca extraordinara multiplicare şi modificare a viruşilor in ultimii ani. Tulpinile se modifică, se adaptează, învaţă cum să treacă de la un organism animal la unul uman într-o viteză uluitoare. S-ar răsuci Darwin în mormânt dacă ar putea. Ce miliarde de ani? Uite, o lună, trei, un an! Asta da viteză de evoluţie!)

Dacă mamei îi este frică, ea transmite frica bebeluşului său. Încă de la naştere, din durerile naşterii, pruncul este expus “radiaţiilor nocive” ale fricii. Energia fricii rămâne încapsulată în corpşorul de-abia ivit. Cine ştie, poate că este primul lucru pe care îl înregistrează sistemul nervos, prima reţea neuronală formată în primele minute după naştere. Din mediul cald, umed, întunecos, pruncul “cade” într-un mediu uscat, plin de zgomote şi o lumină puternică, pe cât de puternică şi-o pot permite bugetele spitalelor.

Apoi, se adaugă altele. Una după alta, fricile se adună, se intăresc, îşi formează armate şi încep cucerirea sufletului. Armatele fricii cuceresc teritoriu după teritoriu, simţire după simţire, gând şi fel de a gândi, felul de a simţi, toate sunt influenţate, ba chiar conduse după matricea fricii care, se pare, impune o anumită direcţie. Fiind atât de numeroase, aceste armate ajung a fi recunoscute drept conducătorii fireşti şi raţional acceptaţi… păi, dacă raţiunea se formează astfel, având frica la baza sa, cum ar putea să fie altfel decât firesc? Iată cum firescul se îndepărtează de natural. Natura noastră la origine… oare cum va fi fost ea? Ştie cineva? Sau doar ne imaginăm şi credem ceea ce ne place, ce ne convine?

Întreaga noastră educaţie, instruirea, asimilarea cunoştinţelor, ordonarea lor, toate sunt marcate de frică. Auzim in jurul nostru crâmpeie de propoziţii de genul “Nu ţi-e frică de/că…”, “Mă tem că…” Elevul este ameninţat că nu va lua premiul 1 pentru că “escu” învaţă mai mult şi mai bine. De teama asta, elevul se îmbolnăveşte pe dinafară şi pe dinăuntru, muncind disperat ca să nu cumva să fie mai prejos decât “escu”. Elevul este încurajat – şantajat, ispitit sau pervertit şi convertit la viitoarea mentalitate legată de şpagă – fiind condiţionat cam aşa: “dacă iei 10, îţi iau bicicletă. Dacă nu, ai să stai şi-ai să te uiţi cum merge ‘escu’ pe bicicletă, până la adânci bătrâneţi!” Cât de sumbră perspectiva “adâncilor” şi “bătrâneţi”! Cum să eradicăm şpaga şi să visăm la iubire necondiţionată când toată structura gândirii, mentalităţii şi atitudinii noastre se bazează şi se dezvoltă pe şi prin condiţionări? Ah, da, dacă schimbăm acest tip de educaţie şi de instrucţie, s-ar putea să putem visa. “Dacă”… “s-ar putea să…” …!!! Vedeţi, e foarte greu să eliminăm pe “dacă” şi consecinţa sa, “atunci”! Vorba ceea, de la matematică citire, dacă a+b=c, atunci c-a=b. Nimic mai mult, nimic mai puţin.

Tot o variantă a fricii este şi “Nu cred că pot.” E firesc: dacă nu cred, atunci nu pot. Negaţie consecutivă. Logică elementară.

Şi ce-am putea face? Să dăm piept cu frica? Să ne punem faţă-n faţă cu ea, să o întrebăm ce vrea, de fapt? Cine este, de ce este, şi ce are cu noi? Ar fi o variantă, pentru un anumit palier de conştienţă şi înţelepciune, de raţionare, evaluare şi analiză, o variantă a introspecţiei realizate folosindu-se aceleaşi unelte, respectiv cei doi poli opuşi ai minţii dualiste, liniare, ordonatoare a consecuţiei timpurilor.

Să o îmbrăţişăm, să o acceptăm, să o iubim pe frică, să o liniştim, spunându-i ei, fricii, că nu trebuie să se teamă de noi, că nu vrem s-o ucidem, să-i facem rău, nu vrem să o negăm, să-i negăm existenţa, dimpotrivă, o recunoaştem, că nu vrem să luptăm cu ea, pentru că ne-am săturat să ne trăim printre extreme, printre lupte şi zbateri, între “succesuri” şi “insuccesuri”, între stânga şi dreapta, între bine şi rău…?
Şi-o să ne creadă? Dacă îi spunem toate astea, o să ne creadă şi… n-o să ne mai domine?
Până nu încerci, n-ai cum să ştii. Până nu guşti, nu ai cum cunoaşte gustul. Până nu iubeşti tot ceea ce este viaţa ta, nu ai cum să depăşeşti nici frica, nici ura, nici pizma, nici invidia, nici comparaţia, nici competiţia absurdă, om contra om, cocoş contra cocoş. Până nu înveţi să iubeşti, nu poţi iubi. Până la urmă, asta facem, învăţăm a iubi totul, oricând, în orice palier, dimensiune, viaţă, spaţiu şi timp.

“Iubeşte-ţi aproapele CA PE TINE ÎNSUŢI!”

Si-atunci nici nu-ţi mai vine în minte a ridica piatra şi a o azvârli împotriva altui om. Nici a investi miliarde în noi arme şi maşinării care ucid. Ar trebui să-ţi iubeşti aproapele ca să fii sigur că te iubeşti şi pe tine… să ai dovada! Nu avem noi nevoie de dovezi?!…

Dacă ne iubim pe noi inşine “doar dacă” sau “doar când”, dacă suntem sau ne simţim buni, dacă ne simţim fantastic de răi, dacă suntem frumoşi şi bogaţi, dacă suntem victime sau neputincioşi, dacă suntem luptători neobosiţi, niciodată intimidaţi… dacă şi un mereu “altcândva”… Acolo, departe, în afară… Cea mai bună variantă a noastră mereu în aşteptare.

Când inveţi să-l iubeşti pe Dumnezeu mai înainte de orice, şi de oricine, pe Dumnezeul Viu şi Adevărat, nu pe cel cioplit ori pictat, înveţi şi să nu te mai temi să iubeşti, să nu te mai temi să fii. Să fii aşa cum eşti. Ai rostul tău. De-aceea eşti! Şi mai înveţi ceva: să nu te mai compari. Să nu faci competiţie între “dumnezei”.


Acest dumnezeu, sau Sufletul venit din Dumnezeu, sau conştiinţa, energia inteligentă, zenul, Qi-ul, Graţia, Spiritul Etern, Viaţa care te trăieşte… n-are importanţă cum îl denumesti până când n-ai trăit experienţa direct şi personal, până când nu l-ai descoperit cu adevărat… dar aşa îi spun eu, aşa aleg să­-i spun eu, Dumnezeu… dar să revin. Acesta te va ajuta să iubeşti şi pe Dumnezeul din altul, şi din alta, şi din alţii, şi-atunci nu vei mai suferi, pentru că nu vei mai lupta, nu te vei mai opune. Vei dărui, nu vei forţa pe nimeni să­-ţi primească darul. Vei iubi, nu vei forţa să fii iubit “înapoi”. Vei primi pentru că vrei să primeşti, pentru că nu te opui, nu respingi. Aşa cum nici măcar Dumnezeu nu ne poate obliga să vrem a primi, a iubi, a dărui.

Când înţelegi, când recunosti Iubirea ce eşti, şi îţi permiţi să fii iubire, atunci totul va fi iubire. Orice, oricine, oricând. Cel puţin pentru tine. Cu cât mai mulţi asemenea, cu-atât mai mare pacea şi bucuria pe Pământ. Cum ne iubim pe noi, aşa iubim şi pe alţii. Cum iubim dumnezeul din noi, la fel iubim dumnezeul din ceilalti. Cum ne purtăm cu noi înşine, în taină, în “secret”, la fel ne purtăm şi îi privim pe ceilalţi. Frica ne separă de Adevăr. Iar adevărul că fiecare lucru există în sensul şi pentru rostul său ar trebui să ne aducă echilibrul şi pacea. Ori crezi într-un singur Dumnezeu care este în toate şi în toţi, ori nu crezi.  

Semnătura mea (în email)  pe care o văd in fiecare zi nu doar in email, dar şi pe cana din care imi beau cafeaua  este:

Be love! Everything else is love.

Fii iubire! Orice altceva este iubire.

 

Advertisements

2 thoughts on “Frica şi oglinda

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s