Curentatul

-“Îmi cer iertare, dar trebuie să-ţi fac o mărturisire: te iubesc atât de mult acolo, Sus, atât de mult cum n-am să te pot iubi niciodată aici, jos, pe Pământ!”

– Cum, chiar aşa ţi-a spus?

–  Păcat.

Îi veni să ţâşnească, să deschidă larg uşa şi să-i strige: “Nu! Nu, asta am vrut să spun. Nu asta am vrut să-nţelegi! Nu pot să trăiesc fără iubirea ta. Tu eşti iubirea mea… “ Dar nu mai apucă să gândească nimic altceva în afară de gândul morţii. Da, vârtejul acela puternic îi lua puterile, îi întuneca mintea… Vedea cum se lăsa întunericul, peste tot. Aluneca într-un spaţiu neştiut. Aluneca sau se topea, se dizolva. Nimic nu oprea această destrămare a minţii. Ţâşneau fragmente de imagini, amintiri ce se desprindeau din corpul lui, topindu-se în întunericul tot mai dens. Nu simţea nicio dorinţă să se agaţe de vreuna dintre acele amintiri. Nu mai aveau nicio importanţă, nu mai aveau sens. Nimic nu putea opri alunecarea. Se desprindeau din el şi sentimente. Ştia că erau sentimentele lui, deşi nu vedea altceva decât nişte norişori, un fum colorat ieşind din sine. Se gândi că trăieşte moartea. O acceptă. Brusc, de undeva din hăul acela în care tot aluneca, ţâşni o lumină puternică, izbindu-l de jos în sus. Lumina pătrunse în el ca un curent electric. “Poate m-am curentat”, apucă să mai gândească până când se trezi din nou, în corpul lui.

Oricât ar fi exersat, orice cuvinte ar fi căutat, probabil că tot fals ar fi sunat sau, cel puţin, nepotrivit mai ales sub privirea aceea a ei… Iat-o, cuprinzătoare şi pătrunzătoare, şi totuşi senină, fără niciun nor în spatele căruia să te poţi ascunde. Dezvelit de orice fald, descoperit şi vulnerabil, încerca să rămână drept sub privirea asta de care se temea cel mai mult, pentru că niciodată nu ştiuse dacă îl făcea să se  simtă ruşinat sau plin de încredere, dezbrăcat de orice haină-paravan sau fericit că poate să se simtă el însuşi. Uneori simţea că-i oferea până şi puterea de a spune orice tâmpenie. Nu i se mai părea că era nici penibil, nici imatur, nici bărbat, nici copil, ci toate deodată. Sentimentul acela de confort, de bine… Era atât de bine să fie aşa cum era, fără ascunzişuri, fără să-şi controleze gândurile, gesturile… era liber. Da, asta era. În prezenţa ei se simţea liber să fie.

–          Acolo, sus, unde? îl întrebase după doar câteva clipe, înfăţişând un zâmbet dulce-ironic. Oare râdea de el?… Nu, asta nu era posibil. Ea nu avea cum să facă aşa ceva.

–          Acolo sus, în Ceruri. Adică… în Ceruri!

Era foarte sigur, nu avea cum să greşească. Începea să-şi simtă obrajii înroşindu-se, ceea ce nu-i convenea deloc. Dar ce era atât de greu de înţeles? De ce-l chinuia cu întrebarea asta stupidă?… De fapt, ce mai conta? Oricum era prea târziu.

–          Ce e acolo sus, e şi aici jos. Iar treaba noastră este să aducem Cerurile aici jos ori să urcăm Pământul acolo sus, depinde din ce parte priveşti. Şi, în acelaşi timp, nimic din toate astea.

–          Eu nu pot! Asta nu pot! Nu pot să dărâm Cerurile în care cred în mocirla asta a Pământului. Sub nicio formă!  Asta nu se poate!  În mizeria asta care murdăreşte totul, care strică tot, în care toate putrezesc… Nu! Nu! Eu n-am să-mi dărâm Cerurile! Mi-aş dărâma ultima speranţă, aş rămâne gol şi vid… aici, în mocirla asta… Înţelegi? Eu trebuie să­-mi păstrez credinţa mea. Te rog, nu continua.

–          Păcat. Înseamnă că n-ai să poţi cunoaşte “cerurile” acelea niciodată. N-ai să poţi trece de limitele pe care singur ţi le impui. Dar să te întreb altceva: de unde ştii că mă iubeşti “acolo, sus”?

–          Ştiu! Nu ştiu cum ştiu, dar ştiu. Acolo sunt altceva, e altceva. Aici sunt un pârlit de om, acolo sunt eu, cel adevărat. Acolo iubirea e absolută, e pură, e totală. E frumuseţe. Şi-acolo eu te iubesc cum numa’n vis sau în poveşti aş mai putea-ntâlni iubirea.

–          Şi de ce nu vrei să te cobori, lucefere, “alunecând pe-o rază”, să luminezi şi Pământul ăsta, aşa, mizerabil, cum îl vezi, cu iubirea ta de-acolo? De ce să nu fii cu totul şi-aici şi-acolo, întreg, dacă cerurile tale nu sunt o iluzie?… De ce nu vrei să răspândeşti lumina aceea a iubirii despre care spui că o cunoşti acolo, sus, s-o aduci şi-n corpul tău cel pământean, de-aici, de jos?… De ce ţii atât de mult la această separaţie?… Ştii, asta e menirea spiritului care coboară-n trup, care se limitează într-o formă: să  înalţe trupul prin iubire, să-l înveţe iubirea, să fie iubire cu totul…. să înalţe trupul şi materia până la cele mai înalte frecvenţe ale luminii. Să fie una. Să nu mai fie separate Cerurile de Pământ. Numai omul poate să facă asta.  Tu crezi că Iubirea sacră este o iubire diferenţiată, o iubire diferită şi alta decât cea “de-acolo” de unde “ştii” tu că sunt Cerurile?…  Dar sacră este iubirea prin care Dumnezeu trăieşte pe Pământ prin toate fiinţele sale, prin toate formele şi conţinuturile ce par materiale, da. Numai că depinde de privitor, de fiecare privitor şi de ceea ce ştie, a învăţat să gândească despre materie.  De unde ştii tu despre Ceruri? Ai fost acolo? Există? Le-ai cunoscut? Sunt alte tărâmuri decât cele pământene?…  Iisus spunea că împărăţia lui Dumnezeu se află în inima omului. Când inima se luminează în iubire, când răspândeşte peste tot iubire, atunci omul este în chiar împărăţia lui Dumnezeu. Ai căutat vreodată să intri în inima fiinţei tale?

Îl cuprinsese tristeţea, ba chiar şi furia, încet-încet şi sigur, începuse să pună stăpânire pe el. Ce prost fusese să deschidă gura, să-i spună… Dar nu mai putea, trebuia să scape de vulcanul ce-i frământa corpul pe dinăuntru.  Măcar atât,  să scoată în afară lava asta a vorbelor. Să se elibereze de cuvinte.

Nu gândise prea mult atunci când luase hotărârea de a-i spune, nici dacă era potrivit, dacă era bine. Ştia doar că trebuia să-i spună c-o iubeşte. Nu gândise nici cuvintele astea. Veniseră ele aşa, cumva de dincolo de minte. Poate că sufletul lui vorbea. Poate că sufletul folosea cuvinte. Dar oricât încercase să înăbuşe, să stingă focul acela care, culmea, nici măcar nu-l ardea, ci îl făcea să se simtă mai uşor, mai tânăr, mai puternic… Da, iubirea îţi dă aripi. Dar o iubire interzisă îţi distruge viaţa.

Şi-acum, ce să-nţeleagă altceva decât că fusese o prostie, că poate ea chiar îl lua peste picior. Se uită cu atenţie la expresia ei. Nu trăda nici măcar ironia subtilă de care o ştia capabilă. Părea serioasă, poate chiar puţin tristă.

–          Dacă “cea din Ceruri” n-ar exista, n-ar exista nici cea de-aici, de pe Pământ, asta din faţa ta. Şi nici n-ai fi putut s-o întâlneşti pe cea din Ceruri dacă n-ai fi întâlnit-o pe cea de-aici. Iar “cea din Ceruri” nu prea are cum să facă mare lucru dacă n-are aici, pe Pământ, un trup, un suflet, o minte prin care să fie. Nu poţi iubi doar o parte a monedei.  Sau poate poţi, dar dacă vrei să atingi perfecţiunea, să te înalţi dincolo de murdăria pe care o simţi, atunci trebuie să înveţi să le aduni pe toate la un loc, nu să le separi. Este la fel cu toate cele ce se opun în lumea duală, în lumea asta dintre doi poli. Nu poţi cunoaşte bucuria până când n-ai cunoscut  tristeţea, nu poţi cunoaşte albul, până când nu cunoşti negrul. În lumea asta, în palierul acesta al Luminii, pendulăm dintr-o extremă în alta până când ameţim, obosim şi ne hotărâm să ne oprim, să căutăm o cale de ieşire din limitele impuse. Limitele astea sunt zero şi unu, sunt  fundamentalele criterii ale informaţiei mentale: comparaţia şi ierarhizarea.

Până când nu-ţi vei aduce Cerurile tale în inima ta, nu vei putea iubi cu-adevărat. Până când nu vei iubi fără să mai judeci, fără să-ţi laşi dezgustul faţă de mizeria pământeană să te împiedice din trăirea frumuseţii vieţii pe Pământ, nu vei cunoaşte Viaţa. Până când nu vei dori să cunoşti Adevărul, nu-ţi vei găsi nici pacea, nici drumul.

–          Dar asta nu se poate! Nu e voie! Nu e posibil!

–          Cine te-a învăţat că nu e voie sau că nu e posibil? Şi iată, de vreme ce-ai făcut această mărturisire, este chiar posibil. Ori poate nu-i adevărat ce-ai spus?

–          Cum? Cum poţi să crezi că n-ar fi adevărat?

–          Putem orice. Absolut orice. Putem crede orice. Putem să nu credem nimic. Putem face orice. Inclusiv să ne călcăm pe inimi, să ne strivim bătăile inimii sub tălpile raţiunii manipulate de mediu. Putem păcătui cu-adevărat ucigând iubirea cu pumnalul. Lovitură după lovitură, pumnalul rece şi tăios al minţii sociale taie orice legătură cu spiritul, cu Dumnezeu, cu Împărăţia Lui. Dacă mintea tace, inima îţi vorbeşte şi o poţi auzi. Dacă mintea vorbeşte, inima tace şi nu vei cunoaşte niciodată adevărul spiritului ce eşti. Cu toate c-ai spus că te-ai văzut în “ceruri”  iubindu-mă. Dar nu pe mine mă iubeai, ci o himeră, o imagine pe care numai tu ai văzut-o. Probabil imaginea iubitei perfecte, acel tipar pe care cu toţii îl avem, încă de mici. Imaginea perechii perfecte. La început foarte voalată, dar odată cu lecturile, cu filmele, cu femeile adulte ce te-or fi impresionat, imaginea iubitei tale, iubita ta absolută, s-a construit undeva în spatele raţiunii. Şi chiar de n-ai mai căutat-o, acest ideal a rămas viu, încă viu. Nu pe mine mă iubeşti, ci o reflectare a iubirii tale ce s-a-ntâmplat să semene cu mine. Trebuie să plec.

–          Nu! Te rog, nu pleca!  Dacă tu pleci, bucuria vieţii mele va pleca odată cu tine!

–          Bucuria vieţii tale este bucuria Vieţii pe care trebuie să o descoperi. Adevărata Viaţă. Nu un film proiectat de unii şi de alţii în care joci şi tu vreun rol. Viaţa ta este şi în Cer şi pe Pământ, iar Cerul şi Pământul sunt doar una. Tot aşa cum toate sunt una. Când vei înţelege toate astea, atunci poate ne vom întâlni din nou, aici sau oriunde. Doar că, această viaţă în trup uman, cu toate minunăţiile ei, n-o poţi trăi în Ceruri. N-o poţi trăi decât aici şi acum. Să-ţi fie bine!

“Poţi schimba! Acum poţi schimba dacă vrei!” Vocea pe care-o auzea părea chiar vocea lui. Să schimbe. Ce să schimbe? Era o amintire. Sau o întoarcere în timp. Poate că era ultima amintire înainte să moară de tot. Era ultima lui spovedanie.

– Nu pleca! Te rog! Rămâi! Ajută-mă să înţeleg! Ajută-mă să ştiu! Ajută-mă să fiu!

Întoarse capul şi-l privi zâmbind. Zâmbetul acela senin, zâmbetul acela vindecător îl pătrunse prin ochi şi-i zgudui inima. Ca un curent electric.

-Hei! Ţi-ai revenit! Doamne, ce m-ai speriat! Am crezut c-ai murit. Şi i-am spus electricianului să nu lase firul ăla aşa… Da’ a zis că se-ntoarce repede cu priza… Of! Te doare ceva? Ce simţi?

Îi privi ochii, sprâncenele, obrajii, buzele… erau ale ei. Era tot ea.

-Simt că te iubesc! Aici. Acum.

IMG_20150907_161522

http://www.edituracarteadaath.ro/carti/spiritualitate-literara/povestiri-de-pe-pamant

povestiri

Advertisements

6 thoughts on “Curentatul

  1. Reblogged this on Dezvoltare spirituala – Spiritual Development and commented:

    “Bucuria vieţii tale este bucuria Vieţii pe care trebuie să o descoperi. Adevărata Viaţă. Nu un film proiectat de unii şi de alţii în care joci şi tu vreun rol. Viaţa ta este şi în Cer şi pe Pământ, iar Cerul şi Pământul sunt doar una. Tot aşa cum toate sunt una. Când vei înţelege toate astea, atunci poate ne vom întâlni din nou, aici sau oriunde. Doar că, această viaţă în trup uman, cu toate minunăţiile ei, n-o poţi trăi în Ceruri. N-o poţi trăi decât aici şi acum. Să-ţi fie bine!”

    Liked by 1 person

    Reply
  2. O carte care a zburat pe lista mea de ”must read” imediat ce am terminat de citit fragmentul. E cam tot ceea ce am nevoie la momentul actual. O curentare binevenită!
    🙂
    Felicitări și multă inspirație pe viitor!
    Mihai Cotea

    Liked by 1 person

    Reply

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s