Oglinda fermecată din Caietul Danielei

Un extras din cartea “NOI în secolul XXI – volumul 2 – Caietul Danielei. Cândva am publicat această poveste sub titlul “Îngerul şi oglinda fermecată”. În Caietul Danielei, cea de-a doua parte a volumului, căci prima îi aparţine Dariei Gănescu,  am inclus “Îngerul şi oglinda fermecată” într-o poveste mai lungă, ce se întinde pe mai multe pagini… fără titlu. 🙂

Iată ce am extras azi, 8 august, ziua in care mă gândesc la toţi cei care şi-au dăruit viaţa, în orice fel, pentru binele omului, al omenirii, la toţi acei “soldaţi necunoscuţi” , aşa cum spunea Maestrul Dang, copii, femei, bărbaţi din orice timp, de oriunde.

<< -Să nu vă plictisiţi de-atitea poveşti! Metafore, simboluri… În fine, hai să vă citesc:

Am călătorit mult. Trenul în care m-am suit avea un orar ciudat. Cînd mergea ca nebunul, străduindu-se să depăşească viteza luminii, cînd se oprea în mijlocul cine ştie cărei pajişti colorate de gunoaiele trecătorilor de dinaintea mea.

De fapt, nu a fost un singur tren. Sau poate-a fost… Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am coborât şi m-am urcat într-altul care mergea în altă parte. Şinele se desenau curbat înspre stânga trenului din care coborâsem. Nu-mi aduc aminte ce am făcut în tren, ce imagini mi-au trecut prin faţa ochilor. Poate a fost doar un vis. Poate am rămas în trenul meu, am adormit, am visat că am coborât, că m-am urcat în altul… Nu ştiu decât că atunci cînd am revenit, trenul meu zbura. Traversa aerul pe deasupra unor munţi înalţi, împăduriţi până spre crestele albite de zăpadă şi de nori, în timp ce, din câmpurile încărcate de roadele pământului numai culoarea rămânea în urmă-mi. Toate culorile şi toate formele de relief, toată vegetaţia Pământului se aduna sub ochii mei. Fascinată, cu o bucurie crescândă, şi totuşi cu întrebarea născută din neliniştea necunoscutului, a neobişnuitului, mă simţeam prinsă între dorinţa de a vedea mai departe, de a urma calea, şi dorinţa de a şti, de a înţelege unde mă aflu, înspre ce mă îndrept, ce fel de tren mă cuprinde. Nicio clipă, însă, nu mi-a trecut prin minte să întreb, să mă ridic de pe scaunul meu, să caut alţi pasageri, să caut conductorul trenului…

La un moment dat am început să observ că dacă nu mă mai uitam prin geam, ci la geam, vedeam cu totul altceva. Era un alt film ce se derula pe oglinda geamului. Vedeam cum trenul încetinea, simţeam cu o altă parte din mine cum mă bucuram de toate staţiile în care oprea, încercând să simt, să înţeleg, să-mi cunosc pământurile, fraţii şi iubiţii, să găsesc rădăcinile fiinţei mele vorbitoare ori reflectarea chipului în vreun lac. Mi se părea că pot trăi atât de multe, să fiu în atâtea vise deodată, încât mi-a trecut prin cap să-ncerc să zbor. Să fiu eu zborul, să uit de tren.

Întotdeauna mi-am dorit să zbor. În multe nopţi visam că zburam, c-aveam aripi mari şi totuşi foarte uşoare, şi-ntotdeauna simţeam aerul proaspăt, rece şi totuşi atât de blând. Simţeam mereu o iubire mare, caldă şi blândă pentru tot ceea ce se afla sub aripile mele, ori împrejurul meu. De fiecare dată după ce mă trezeam dintr-un asemenea vis, priveam cerul de la etajul patru. Atâta cât era cerul arondat apartamentului în care locuiam, era parte din lumea visului meu, legătura mea cu cerul şi pământul din vis şi din realitate.

Şi-acum am făcut la fel. Mi-am îndreptat ochii spre cer. De-abia atunci l-am văzut. Îngerul care mă iubea de atât de multă vreme! Îngerul care mă veghease de atâta timp! De câte ori privisem înspre el şi nu-l văzusem niciodată!

M-a ruşinat iubirea lui fără de margini, răbdarea lui, imensa bunătate.  Până în clipa aceea nu îmi dorisem altceva decât să zbor. Aş fi vrut să-i cer iertare. Simţeam că m-aşteptase de prea mult timp. Dar mă strivea prea multa lui iubire. Aşa că, mi-am îndreptat ochii către el şi i-am spus cu sinceritate:

– Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc pentru iubirea asta… e prea mult pentru mine. Nu m-am gândit niciodată că ar putea fi… mi-am dorit doar să zbor, şi să ajung la oglinda fermecată. Să-mi văd şi eu chipul. Crezi că mă poţi zbura până acolo?

Pe-obrazul transparent a curs o lacrimă. A plâns îngerul. Îngerul a plâns! Apoi, şi-a desfăcut aripile, aşezându-se la picioarele mele astfel să mă pot urca în spatele lui. Şi am zburat, am tot zburat, şi doar din când în când mă întreba dac-am ajuns, iar eu, mirată, îi răspundeam: „Nu vezi că nu?“.

Am zburat mult, pe oriunde, am zărit multe, am înţeles multe, şi-n tot timpul acesta căldura iubirii lui urca în trupul meu. Simţeam cum mă schimbam, simţeam că nu mai sunt aceeaşi. Până-ntr-o zi, când, sătulă de atâta zbor, i-am spus:

— Poţi să mă laşi aici. Te rog!

— Bine, dar nu-i nimic aici, nici o oglindă, nici o vrajă. Nu e decât un nor. Cum să te las pe-un nor?

— Am să rămîn aici. M-am plictisit să stau aşa pe aripile tale de iubire.

Să tot zburăm. O să-mi compun aici o lume-a mea dacă nimicul ăsta e al nimănui!

— Pe Dumnezeu! Tu nu ai voie! Tu nu ai aripi! Nu poţi rămâne-aici!

Atunci am ridicat eu braţul drept şi pentru prima oară a văzut că la subsoară, în secret, ţineam o aripă de-abia crescută. Şi iar a plâns, dragul de el, apoi m-a mângâiat şi gata, cât am clipit, a dispărut.

Ştiam că ar fi trebuit s-aştept mai mult, să-mi crească aripile toate, că dincolo de norul sfânt, pe care îngerul în urmă mă lăsase, n-aveam să pot călca eu prea curând, aşa că, m-am trezit cântând. De-aş fi ştiut-nainte ce voce minunată-aveam!…

Şi tot cântând, plângând şi iar râzând, m-am iar trezit că zborul mi-l luasem, iar lacrimile ce cădeau din ochii-mi plini de fericire se transformau în stele luminoase. Uşor-uşor, o-ntreagă galaxie în urma mea zâmbea strălucitoare.

Când am privit din nou-nainte, aproape să mă prăbuşesc era. În faţa mea: oglinda fermecată! Din eu, din ea, albi trandafiri creşteau, şi tot creşteau, cupole sidefii se revărsau în lumea mea. Iar chipul meu era… chiar ea.

— Gata cu poveştile!

— Nu, nu! Mai spune-ne!… Aşa mai uităm şi noi de urâtul lumii ăsteia, de greutăţile din ce în ce mai apăsătoare… Ne e din ce în ce mai greu. Aproape că nu mai putem. Şi parcă tot în van ne rugăm.

— Cândva mă revoltam şi mă întrebam de ce şi până când şi până unde îmi tot dă mie Dumnezeu atâtea?! Deja ajunsesem ca atunci când îmi spunea careva dintre prieteni „pentru că tu poţi!“, să-mi vină să urlu: „Cât pot să mai duc eu? El nu vede că nu mai pot? De ce e sadic cu mine? De ce mă chinuie? Cât de păcătoasă voi fi fost în alte vieţi de am venit aici să mi le plătesc pe toate?“… Deşi nu-mi prea venea uşor a crede povestea asta cu vieţile anterioare.

Dar dacă tot îi poruncisem cândva să tacă, probabil că plăteam preţul poruncii mele. Aşa au trecut primii 33 de ani şi încă şi după aceea, încercând să mă supun, să respect, să-mi duc crucea. Am mai crâcnit, am mai croncănit ca o cumătră cioară sus pe gardurile lumii, dar am tras în continuare, am dus, am rezistat, am exersat răbdarea şi rezistenţa, vorba ‘ceea, „ce nu te omoară, te întăreşte“. La un moment dat am înţeles că prin toate aceste experienţe am învăţat despre viaţa omului, astfel am adunat trăirile pe care, mai târziu, alţii aveau să vină să mi le împărtăşească din tolba lor de experienţe. Nu poţi sfătui şi nici înţelege pe nimeni dacă nu ai fost într-o situaţie foarte asemănătoare.

Nici Dumnezeu nu avea cum să ştie ce înseamnă om, până când nu s-a făcut om. Şi doar aşa a devenit una cu el. Şi doar aşa l-a putut ajuta pe om. >>

Din acest volum s-a născut şi spectacolul “Eternul Spectator”. Dar nu veţi regăsi acest text în scenă. Poate doar la final, într-un subtext trăit de personajul “Violet” – eterna prezenţă tăcută şi oarbă faţă de percepţiile fizico-materiale ale luminii.

Noi_vol2 Coperta de Irina Maria Gănescu

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s