Taximetristul

-Ah, uite-aici un taxi! E ok dacă te las aici?

– Da, sigur, mulţumesc! Te pup!

– Şi eu te pup! Îmi pare rău că nu te pot duce până acasă, dar…

– Te rog, nu ai de ce să-ţi pară rău. E ok. Pa!

Schimbul de locuri dintr-o maşină în alta îi păru chiar un moment interesant. Imediat îi zbură gândul la zecile de filme poliţiste în care fugarul încearcă să-şi piardă urma schimbând maşinile ori de câte ori găseşte prilejul.

Şoferul de taxi părea în regulă. Mirosul maşinii, de asemenea. Cu surpriză află chiar din primul minut că taximetria nu era meseria lui de bază, că era bucătar de fapt, dar că-şi luase şi acest job pentru că rămăsese văduv şi cu doi copii de crescut. Şi iată cum, la numai 20 de minute după ce încheiase discuţia despre dinamică şi surpriză în textul dramaturgic, realitatea o lovea în plin. Clar! Viaţa bate teatrul şi filmul la un loc!

Povestea asta era mai tare ca orice film poliţist american in care, dacă în primele 30 de secunde nu se întâmplă ceva… e un film prost. Reţetele astea se răspândiseră şi în teatru, nu-i vorbă. Fuga oamenilor după evenimente care să le stârnească adrenalina, care să le zboare creierii din primul minut al experienţei era de multă vreme “la modă”.

Dar n-apucă să-şi continue gândul, că apăru o altă surpriză. Şoferul îşi atinse dispozitivul de la ureche şi începu o conversaţie telefonică cu o cunoştinţă. Un început relativ comun, “salut, ce mai faci?…” continuă cu întrebarea pe care şoferul i-o adresă partenerului său de convorbire. “Auzi, fii atent: mi-au găsit ăştia, când am dus maşina la spălat, două parfumuri sub scaun. Cred că ştiu cine le-a pierdut. Am luat un italian de la aeroport. Au etichetă de la duty free, dar spune-mi şi mie, că eu nu mă pricep dacă sunt de damă. Unul are cutia roz şi scrie Coco Ceanel Mademoazel pe el… Ce zici? Păi scrie 60 de euro pe etichetă. Da’ e de damă sau nu? … Şi n-ai să-mi dai ceva de bărbat în loc?… cât? 3 milioane?… Alălalt? Stai c-am uitat cum se cheamă. Îţi zic imediat.” şi se întinse să deschidă torpedoul din care scoase o cutie mare, cu sclipici pe ea. “Stai puţin să văd…Lancome… La vie est bel. Cum? Ce zici? Câţi mililitri? Păi de unde să ştiu eu?… ”

Se simţi datoare să-l ajute, nu de alta, dar el, totuşi, trebuia să conducă maşina, aşa că îi ceru cutia de parfum, şi-i transmise ea informaţia: 75 ml. Nici ea nu văzuse parfumul ăsta. Poate că era nou. Şi da, avea o etichetă cu cod de bare pe care scria Duty Free şi preţul de 90 de euro. “Ce zici? E nou, şi e foarte tare?… de-abia a apărut? Aha! Păi, na, dacă vrei să…Ce? Să nu mai vorbesc cu nimeni despre astea?… Să ţi le dau ţie? Pe cât?… Păi nu, că dacă e aşa, mai bine să le dau cuiva care chiar se dă cu parfum, să se bucure de ele, nu… Si dacă nu, dau eu pe-aici, prin maşină cu ele şi gata…. Nu, că nu vin la ora asta până-n Pipera!… Că e aglomerat, de-aia! Bine, lasă, mai vorbim, hai salut!” Se-ntoarse către ea şi-i spuse: “Ăsta chiar cu asta se ocupă, vinde parfumuri. Da’ decât să i le dau lui cu 300 lei şi el să le revândă cine ştie cu cât, mai bine le dau cuiva care chiar se bucură să se dea cu ele… “

După câteva minute, şoferul sună pe altcineva. Un prieten care era plecat în vacanţă. “Ah, păcat, că uite mă gândeam că poate voiai să-i cumperi nevesti-tii un parfum bun, că ştiu că ea se dă cu parfum… Ce mă? Da, eu am. Două parfumuri foarte bune şi scumpe, dar normal, ţie ţi le dau la alţi bani. Ce? De-abia luni vii? Ei, atunci, lasă, mai vorbim. Că pân-atunci poate le dau. Ce zici? Haha… Bine, nu-i mai spune, să nu se supere. Bine, hai că am clientă şi nu vreau să-i fac capu’ mare cu conversaţiile mele. Hai, salut! “ “Auziţi ce zicea ăsta, că nici nu-i mai spune lu’ nevastă-sa că aia sigur se supără dac-aude. Dar, mă scuzaţi, v-am obosit, nu-i aşa?”

În 10 minute trecuse printr-o mulţime de reacţii. De la compasiunea pentru faptul că-i murise soţia şi avea doi copii mici de crescut, la gândul către atâţia alţi oameni care suferă şi muncesc din greu pentru a-şi asigura existenţa, la observaţia rapidă şi iniţial respinsă că ceea ce auzise nu era o reală conversaţie telefonică, lucru care, la început, o amuzase teribil. Intrase în joc  tocmai pentru că era tărâmul ei: actoria, teatrul, textul dramatic… Apoi, la al doilea aşa zis telefon, se înfiripase revolta . Cât tupeu şi câtă lipsă de respect faţă de oameni arăta acest… şofer, bucătarul care făcuse 1000 de sarmale în foi de viţă pentru nunta… nu mai ştia cui!… O vedetă, ceva. Şi cu câtă neruşinare continua! …  Câtă sfidare!… Oare cu câte femei i-o fi mers aşa? Sau poate avea şi varianta parfumurilor bărbăteşti?…  “Îmi cer scuze dacă v-am obosit!”

O cuprinse tristeţea. Acea tristeţe, aceeaşi tristeţe în faţa murdăriei omeneşti. Iar murdăria asta nu se putea ascunde cu niciun parfum. O uşoară durere de cap se insinuă şi-i aminti că tristeţea chiar îi făcea rău. Nu! Nu mai voia să-i pese! “Opriţi aici, vă rog!” Evident, se aştepta ca, la finalul cursei să prindă şi finalul acestei mizerabile farse. Îi plăti cursa, îi adăugă şi un bacşiş peste aşteptările lui, ca să-i ajungă, nu de alta, dar dacă nici povestea cu accidentul în care murise soţia lui nu era adevărată… Şoferul îi mulţumi şi îi dori un weekend frumos, adăugând:“Ştiţi ceva, dacă vreţi să le luaţi dvs. eu vi le…” Îl întrerupse imediat. Nu de alta, dar era un final mult prea aşteptat. De-a dreptul banal în acest context. Asta nu mai avea de gând să suporte.

Suportase o lecţie de construcţie dramaturgică, deopotrivă cu lecţia de proastă actorie care, iată, dejucase marele text. Din păcate, putea trece neobservată de un spectator neavizat. Şi cum se lupta deja cu o uşoară greaţă, îi spuse cu tristeţe: “Nu e cazul! Vă mulţumesc! “ apoi închise portiera maşinii dorindu-şi să-nchidă definitiv  o invizibilă poartă a murdăriei umane.

Voia să uite, să scape de tristeţe, de revoltă, ba chiar şi de compasiune. Voia să uite că şi acesta era un om. Dar n-a reuşit. Aşa că a intrat în casă, şi-a aprins o ţigară şi s-a apucat să scrie toată povestea asta. Cine ştie, dacă pentru şofer nu vedea că ar mai fi vreo şansă, dar măcar pentru alţi pasageri… să nu se lase prostiţi!

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea ce mi s-a întâmplat azi.

Oricât de bun ar fi scenariul, textul şi contextul, dacă actorul nu e bun, degeaba! Asta e concluzia mea! Mulţumesc Cerului pentru această experienţă dăruită mie în cel mai important moment al acestei săptămâni!taksiznak

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s