Cele 50 rămase 16 mulţumiri

  1. Le mulţumesc celor care m-au îmbrăţişat atunci când numai îmbrăţişarea omenească putea reaprinde amintirea Luminii ce suntem.
  2. Le mulţumesc celor care m-au lovit atunci când numai durerea putea să reamintească de continua şcoală a omenirii.
  3. Le mulţumesc celor care m-au mângâiat cu minciuna atunci când atingerea nu mai era decât o cauterizare a rănilor.
  4. Le mulţumesc celor care m-au ridicat în slăvi pe care le-am refuzat amintindu-mi că ceea ce refuzăm se-ntoarce la noi cu o putere şi mai mare.
  5. Le mulţumesc celor care m-au coborât în noroi pentru că numai acolo am putut vedea rădăcina lotusului cu 1000 de petale.
  6. Le mulţumesc celor care m-au minţit pentru că mi-au oferit posibilitatea de a ierta sufletul lor.
  7. Le mulţumesc celor care au minţit pentru a-mi arăta că încrederea totală nu poate fi acordată oamenilor, deşi numai aşa se poate izbândi.
  8. Le mulţumesc celor care mi-au spus adevărul chiar dacă nu i-am putut crede.
  9. Le mulţumesc celor care au rostit adevărul astfel încât l-am putut recunoaşte.
  10. Le mulţumesc celor care nu mi-au spus nimic pentru că aşa am putut învăţa că tăcerea îmi oferă libertatea de a alege orice răspuns.
  11. Le mulţumesc celor care mi-au spus multe fără să rostească vreun cuvânt.
  12. Mulţumesc celor care m-au adus aici, în acest corp, pe această planetă frumoasă… deşi nu sunt sigură de onestitatea acestei afirmaţii.
  13. Mulţumesc celor care mi-au dat viaţă şi celor care mi-au luat din viaţă.
  14. Mulţumesc celor care au umplut viaţa mea cu frumos şi bucurie, care mi-au permis să zâmbesc şi să fiu şi eu o copilă.
  15. Mulţumesc sufletelor- partenere care au apărut în viaţa mea înainte de marile încercări, care au rămas sau au plecat cu o parte din mine.
  16. Mulţumesc scenariştilor care mi-au scris viaţa pentru încrederea pe care mi-au acordat-o apriori, deşi ştiu că nu ţi se dă mai mult decât poţi duce. Adică ştiau ei că eu pot. Mă-ntreb dacă ştiau şi că pot să vreau sau să nu vreau… Sigur ştiau şi asta. Nimic nu se întâmplă fără rost, fără să fie mult şi bine cunoscut, nimic nu se întâmplă accidental sau doar din vrerea omuleţilor.

Şi-aşa continuă o listă pe care nu mai am răbdare s-o scriu. Mă gândeam să adun vreo 50 de mulţumiri, dar între timp mi-am pierdut răbdarea.

Nu mai am răbdare nici să fiu atentă să nu sufere alţii, nici să-i consolez şi să le dau putere când îşi plâng regretele pe umărul meu. Nici să ascund celor apropiaţi cât m-au durut si de câte ori. Ştiu că aşteptările imi aparţin, aşa că nu vreau să se supere, nici să aibă regrete. Sau dacă e nevoie de vreun regret, măcar să fie acum, nu după aia. Că e mult mai greu după. Vreau doar să ştie ceea ce nu le-am spus ca să-i protejez… Aiurea! Nu. Nu le-am spus pentru că nu avea rost. Ceea ce nu vine natural, e tot prefăcătorie. Deşi, cred că mai intervine şi educaţia şi evoluţia şi… Esenţa asta de-mi place mie să-i zic aşa: “să-ţi pese de oameni, mă!”. O utopie. O lume care încă n-are loc pe-aici. Rămâne într-un vis, un ideal la care se renunţă. Şi renunţându-se, ajunge în recycle bin. Na, nici pentru asta nu mai am răbdare.

Visul

Priveam prin pleoapele închise viaţa.

Cerbii  răsunau adânc pădurile  bătrâne,

iar unicornii viselor ţipau prin coarnele lor sure.

Berbecii toţi se amăgeau lovind în aer vântul ce frunzele schimonosea chemând în van Cuvântul.

Secate, trupurile noastre se-ntindeau timid s-atingă infinitul.

Din zarea mea, din zarea ta, ne căutam sfârşitul.

Nu ne-auzeam, nu ne vedeam,

ci orbi şi surzi ne ocoleam printre copaci,

ne rătăceam pe când pădurea-ntreagă şuşotea a moarte.

 

“Am obosit”, mi-am spus simţind cum iarba străpungea prin coaste.

Atunci te-ai strălucit în ochii mei şi-a galaxiei salbă pe pieptul meu s-a aşezat.

Vederea mi-am recăpătat, auzul plin a răsunat de el, Cuvântul tot chemat,

ce iară mi s-a-nfăţişat în flăcările vieţii.

 

“De ce acum?”, furioasă i-am urlat.

“Te-am tot chemat! E prea târziu. Acu’ m-am aşezat să mor!”

Şi-ncet, încet, ameţitor, un iz suav de alb bujor am respirat

când ochiul tău m-a tulburat cu inima lui de soldat,

atât, atât de-nflăcărat.

 

“Ridică-te şi luptă!”, mi-ai zis privindu-mă de sus

din norul unde stai ascuns.

“Nu-i vremea de plecat. Ridică-te şi luptă!”

 

Ochiu-mi clipit-a în ritmuri de ciută şi inima pornit-a să fugă

lăsând în urmă berbecii, şi cerbii, şi acele ierbii

şi viaţa, şi moartea, şi zeii

ajuns-am în albul tăcut, şi rece, şi nemişcat al iernii.

 

Mi-am amintit atunci că tu mereu ziceai că viaţa nu-i o luptă.

Visul din vis m-a trezit

să văd cum inima-mi ruptă pe un altar încercau să o prindă,

cum vinele-mi lungi

ce ne leagă de prunci

erau străpunse cu ură,

cum, proştii, credeau că de-omoară un trup

vor scăpa de lumină.

 

Am râs,

atât de tare am râs

că sunetul s-a transformat într-o rugă

şi flacăra ei a cuprins tot pământul, şi omenirea nu i-a mai fost slugă.

 

Nu ştiu nici când va apărea volumul meu de poezii, că programasem de anul trecut să apară luna asta, dar n-a fost să fie… Neimportant.  Dar ştiu că azi am primit câteva cadouri frumoase de la nişte oameni cărora le pasă. Pe unul chiar am să-l arăt acum, că-i prea special.

FB-pt ziua mea

Ori de câte ori

                                                      când mi-s urâte zalele pământului, mică mă fac şi fug în zbor

                                                    când trupul mi-i rănit, mă duc în cer, aripi să-mi ţeasă din nou

 

tu nu vedeai că eu am aripi

eu nu vedeam că nu am tălpi

ne străduiam să ne găsim un loc comun

tu n-aveai aripi

eu n-aveam drum

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s