Maria Gheorghiu

Sunt multe voci frumoase, ba chiar voci care cântă corect din punct de vedere muzical. Nu falsează, emit corect. Dar nu sunt mulţi oameni care să-şi lase sufletul să cânte odată cu vocea, deodată cu melodia şi cuvintele sale. Nu să interpreteze, ci să cânte. Eu aşa simt nevoia, să departajez aceste cuvinte şi universul care se află în spatele lor: interpretarea şi cântul. Interpretarea se leagă de “skills”, de capacităţi dobândite, învăţate, de inteligenţă, raţiune şi antrenament. Cântul sau cântatul vine din har, din suflet direct. Fără să scurtcircuiteze raţiunea şi antrenamentul, le supune cu blândeţe, cu iubire, le impinge dincolo de tehnicitate sau “performanţă” . Atinge naturalul şi armonia supremă. Atunci, corzile vocale vibrează după alte frecvenţe, unele pe care nu le putem măsura. Cel mult le putem percepe efectul asupra emoţiilor noastre.

Cam aşa m-am bucurat să descopăr aseară ascultând-o pe Maria Gheorghiu pentru prima oară într-un concert live.  Puterea sufletului său îmbrăţişa spaţiul, cuprindea sufletele celor prezenţi în clubul Spice – un loc  cu pereţii verzi ca viaţa şi albi ca puritatea iubirii divine. Un loc în care m-am temut să revin pentru că singura dată când îl vizitasem, cu aproximativ un an în urmă, o făcusem pentru Gyuri şi concertul său de-atunci. Şi-oricât aş încerca să-mi stăpânesc mintea, dar amintirile tot se recompun, ţâşnesc cu puterea unui proiector de film luminând prin supra-impresionare prezentul. M-am temut şi pentru că era prima ieşire la un concert, pentru că era 26, pentru că ştiam că Gyuri o aprecia mult pe Maria Gheorghiu. Dar mi-am impus să mă duc, mi-am spus că aceasta este cea mai bună ocazie pentru a încerca să depăşesc o parte din temerile impuse mie în ultima vreme. Lecţii importante, de altfel. M-am dus cu toată încrederea şi iubirea, mi-am lăsat sufletul să conducă şi, până la urmă, aşa a fost: a fost minunat să simt din nou căldura aceea a iubirii ce se naşte liber din sufletele adunate într-un loc, să aud cuvintele Mariei care a mulţumit publicului exact pentru acest dar pe care măria sa publicul îl face, chiar şi dacă nu e conştient. Dar este un schimb de daruri ce se petrece intr-o asemenea adunare. Pentru că artistul dăruieşte de pe scenă, atât cât poate, atât cât i se permite în funcţie de răspunsul sau de energia pe care o recepţionează venind din sală. Pentru o comunicare reală, insă, e nevoie de doi deopotrivă receptori şi emiţători. Conexiunea aceasta subtilă dintre artist şi spectator este cheia succesului oricărei manifestări artistice autentice.

De multe ori avem nevoie de dovezi. Mai ales atunci când vine vorba despre iubire, despre singura putere care poate muta munţii din loc. Dovezile pot fi atât de multe şi atât de nemateriale! Cum putem explica o senzaţie de căldură bruscă, de îmbrăţişare ce-ţi aduce liniştea şi echilibrul perfect, senzaţia de siguranţă şi bucurie atunci când nimic “material” nu se înfăţişează ochilor noştri? O senzaţie trăită dincolo de vreun gând, atunci când atenţia este concentrată pe cântul ce ţi-e dăruit, o senzaţie sau o trăire pe care nu poţi decât s-o conştientizezi că se petrece, ca un observator inocent, fără să-i cunoşti originea, fără să poţi vedea de unde s-a născut, fără să ştii care receptori din corpul tău au receptat şi ce au receptat astfel încât să se nască această senzaţie? Ce analizatori au transformat ce, astfel încât să te simţi dintr-odată iubit şi în siguranţă?

Nu am ascultat prea multe cântece ale Mariei Gheorghiu, şi nu sunt uşor impresionabilă. Aşa cum nu mi-a venit să cred că majoritatea juriilor europene (Eurovision) au votat pentru Salvador Sobral şi-atunci, după mult timp petrecut într-o negură, am revenit în frumuseţe, în speranţă, am putut trăi entuziasmul, tot aşa nu-mi vine să cred, dar recunosc şi mulţumesc invizibilei puteri ce m-a dus aseară la concertul Mariei Gheorghiu.

Am găsit pe fb-ul ei această înregistrare, făcută probabil cu un telefon, precum si poza ataşată. Sincer, nu cred că se poate capta, cel puţin nu încă, acea emoţie vie, acea energie a tresăltării sufletelor prezente în trupuri. De-aceea omul incă are putere, o imensă putere.

https://www.facebook.com/maria.gheorghiu.142

Mulţumesc Maria pentru că eşti aşa cum eşti. Să fii în continuare!

Şi mai am a mulţumi cuiva, unei doamne care m-a îmbrăţişat la intrare cu toată dragostea ei, unui suflet mare si frumos care poartă numele Carmen Toma. Câteva minute după îmbrăţişarea ei, mâinile mele au inceput a se încălzi, ba chiar şi amorţeala să dispară. Seninul din ochii ei a topit invizibila gheaţă ce pusese stăpânire pe corpul meu aproape intreaga zi.

Mulţumesc Iubirii şi Spiritului Artist ce ne înalţă în Frumuseţe şi Bucurie!

Advertisements

Sub luna plină

“Niciun personaj nu există dacă nu se regăseşte pe sine în lume.” scriam anul trecut în articolul din pagina dedicată spectacolului “Revelion cu Dumnezeu”. Şi în prezent cred la fel. Iar personajele din I LOVE DEMOCRACY se regăsesc cu siguranţă în lumea noastră cea prezentă, oricât ne-am fi dorit noi să dăm o tentă futuristă acestui spectacol.

Gyuri ar fi fost cu siguranţă entuziasmat de povestea asta tocmai pentru că prezintă adevărul, tocmai pentru că arată aberaţia lumii. La vremea când am primit pe mail, de la Zully Mustafa, dramatizarea făcută de Sorin Lucian Ionescu, deşi nu aveam prea multă putere, dar tot m-am entuziasmat într-atât încât am trimis mai departe textul spre lectură colegilor, propunându-l ca nou proiect al Teatrului Spiritual. Şi-uite aşa s-a entuziasmat şi Andrei Bogdan Roşu şi m-a întrebat dacă-l las să monteze el acest spectacol. Bineînţeles c-am fost de acord, nu doar pentru că starea mea nu-mi permitea nici să mă gândesc măcar la o asemenea acţiune, ci pentru că aşteptam această experienţă a lui, pentru el, încă de anul trecut – îl aşteptam să fie regizor.

De fapt, dacă sunt total realistă şi sinceră, doar noi doi tragem la trăsura Teatrului Spiritual acum. Şi asta cât o fi. Când, în noiembrie anul trecut, am spus că nu mai pot, că nu mai are sens, că singură nu mai vreau să continui, s-au găsit multe voci care să-mi spună că nu trebuie să renunţ, că vor fi alături, că mă vor sprijini. Şi doar aşa am acceptat să nu dizolv totul. Mă bucur c-am ascultat, cred că şi Andrei se bucură şi sper că şi Gyuri. Chiar dacă planurile din martie anul trecut s-au dizolvat, chiar dacă practic repertoriul acum este iar “la început”, dar dacă o fi vreun plan mai înalt decât noi, să sperăm că vom fi suficient de capabili să-l urmăm, să-l împlinim.

Cu bucurie am admirat entuziasmul şi devotamentul pe care l-au manifestat nu doar actorii cu care a colaborat Andrei pentru acest spectacol, dar şi cei care semnează grafica, scenografia, costumele, ca să nu mai vorbim de şansa ce i s-a oferit de a lucra în scena mare a Teatrului de pe Lipscani. Şi asta tot graţie lui Sorin Lucian Ionescu. Însă niciuna din aceste şanse nu ar fi venit în calea lui Andrei dacă Zully Mustafa n-ar fi trimis acel mail. Şi-uite cum a pornit o întreagă maşinărie de la un gând, de la o faptă bună, de la un mail. Cum se zice, “aşa trebuia să fie”. Şi dacă credinţa şi încrederea şi sprijinul acordat mie au adus la lumină câteva spectacole care au bucurat spectatorii, înseamnă că şi cu spectacolul lui Andrei se va întâmpla la fel, asta ca să răspund prietenilor care m-au întrebat de ce îi ofer din nou încrederea mea. O a doua şansă nu ţi se oferă cu uşurinţă, e-adevărat, şi nu e uşor să lucrezi în echipă, dar dacă aşa s-au desfăşurat toate, de ce te-ai opune? Eu una am învăţat să curg odată cu experienţele ce-mi populează viaţa. Fie grele, fie frumoase, fie pline de suferinţe ori de bucurii, experienţele adunate nu au reuşit să-mi distrugă iubirea şi încrederea în oameni, în esenţa lor, în diamantul ascuns pe care-l conţin. Oricât urât am văzut, oricât rău m-a durut, de când mă ştiu m-am luptat pentru asta, pentru adevăr şi frumuseţe, pentru încredere şi onestitate, pentru strălucirea luminii, pentru nestingerea iubirii. Nu m-am luptat cu alţii, ci m-am luptat cu mine, cu amăgirile, cu “dez-amăgirile”, cu dorinţele sau cu dorul, cu tristeţea crudă ori cu revolta ivită din nerăbdare. Lecţie grea, asta a răbdării, a îngăduinţei, a iubirii necondiţionate, a acceptării totale, dincolo de orice discriminare.

Aşa că, acum, în ajunul premierei, sub luna plină, asta am simţit a scrie, cu gândul plin de recunoştinţă faţă de toţi cei care ne-au sprijinit şi ne sprijină in continuare, cu gândul la Gyuri, cu gândul spre adevăr, smerenie şi iubire. Vă mulţumesc tuturor, oriunde-aţi fi!

P.S. Mi-am amintit de-o veche poezie din volumul Eternul exerciţiu (2004):

Îţi mulţumesc

Nu ţi-am mulţumit niciodată pentru durerea pe care-ai trezit-o în mine.

M-ai învăţat totul,

ca la şcoală,

de la “a-u”

la tăcerea ţiuită din lăuntrul meu.

Nici pentru fericirea ce m-a ridicat în absolut,

iubirea mea oglindită văzând.

Nu ţi-am mulţumit nici pentru cruzime,

nici pentru dispreţ,

nici pentru realitatea ta,

nici măcar pentru noua mea realitate

care nu s-ar fi putut fără realitatea ta,

astfel că, iată, îţi mulţumesc acum,

iubitule,

iubitul meu învăţător.

P.P. S. Mulţumiri speciale doamnei Maria Gheorghiu pentru invitaţia de-a vorbi despre Gyuri, despre Teatrul Spiritual si acest nou proiect, dar mai ales pentru cât de frumos a citit poezia lui Gyuri, Sunt, din volumul Clovnul de caro.