Ziua duhului

A venit dintr-odată, ca o găselniţă disperată în fuga de urât. Nu asta era soluţia pentru o vindecare reală, bineînţeles că nu. Ar fi putut fi, totuşi, un calmant. Aşa că am plecat la mare cu doi prieteni şi cu speranţa că-mi voi curăţa ochii de tot urâtul observat, adunat, necurăţat. Speram că-mi voi găsi remediul, neuitând că separarea asta între urât şi frumos este o judecată în sine. Dar nu înţelegeam de ce nu pot să mă întorc acolo unde nu mai doare, acolo unde urâtul nu este decât o altfel de manifestare a creaţiei, acolo unde nu-mi mai trezeşte tristeţea asta ucigătoare.  Licărea ascuns, cu siguranţă, şi speranţa că-mi voi curăţa inima de moarte.

Ne-am oprit la o benzinărie pe autostrada înnorată, ba chiar şi stropită din loc în loc de ploaie. Prietena mea ţopăi ca un căluţ în spaţiul verde ce se-ntindea în spatele benzinăriei, până când o aud zicând: “Ah! Ia-uite! Ce-i asta? O păpădie?!… ” Un fir se semeţea prin iarba suficient de înaltă, întreruptă din când în când de roşul unui mac. Prietena mea se apleacă, rupe tulpina purtătoare de minune şi vine la noi cu tot cu bucuria de copil.

20170604_120029

Admiram frumuseţea asta de suflet şi sfera ireală a unei păpădii spectaculare, ştiind că altă dată m-aş fi bucurat cu totul. Fractura nu se vindeca de prea mult timp. În-suflet-simţirea sau însufleţirea sau entuziasmul sau… O fi vreo etapă, şi asta. Frumuseţea clipei trebuia, însă, surprinsă, dacă nu pentru mine, atunci pentru alţii, aşa că am scos telefonul şi am căutat să surprind adevărul-frumuseţea-bucuria. Mai târziu mi-a trecut prin cap că poate şi alţii fac la fel. Privesc, gândesc, înţeleg, trăiesc pe-o jumătate de fiinţă. Când inima nu-i totuna cu mintea, omul e rupt, împărţit între plusuri şi minusuri ce se-aleargă prin curbele infinitului, doar-doar se vor întâlni.

20170604_120122

Apoi ne-am continuat drumul spre mare fără să ne pomenim gândurile. Parc-am trecut printr-un portal, parcă intram în altă lume, una în care cerul nu mai era pâclos, iar soarele chiar strălucea la prânzul unei duminici de sărbătoare. Ne-am oprit undeva în Năvodariul de nerecunoscut, aflat într-o continuă prefacere betonieră, upgradat la “civilizaţia” noului secol, aliniindu-se şi el la nevoile industriei turistice. Dar am găsit un locşor încă neamenajat complet, cu un nisip încă sălbatic, nesfărâmat de vreo maşinărie. Ce-i drept, înţepător, adică natural. Ne-am aşezat fericiţi că era cald şi soare şi nicio altă muzică nu concura cu muzica mării. Chiar şi temperatura apei era în armonie cu cea a aerului, chiar dacă zgâlţâită din când în când de vânt.

20170604_131143

Ei, acum… acum o să mă duc şi-am s-o rog să spele tot urâtul, să-l tragă afară din corpul meu…  o să-i simt din nou nemărginita respiraţie în plămânii fiinţei ce sunt. Cu siguranţă, încă sunt, mi-am spus.

Am stat cu valurile la picioare, inspirând sunetul şi frumuseţea ei, aşteptându-mă să le simt din nou pe toate în mine, să nu mai fiu “eu”, să fiu ea, marea. Am stat până când… m-am întors. Poate că nu mai e nimic de făcut. Poate n-am înţeles că până şi bucuria trebuie lăsată in urmă, o renunţare totală deşi încă umbli prin lume.

M-am cuibărit la umbra unei umbrele din stuf şi m-am aruncat în lumea fotografiată pentru a fi expediată în alte unghiuri de lume. Prietenii mei se scăldau în apă ca nişte copii ce sunt. Un câine alerga să prindă băţul pe care i-l arunca stăpâna în valuri. Mi-am aprins o ţigară. Gândul că poate tot ceea ce se întâmplă este o proiecţie a subconştientului, a cine ştie câtor răni pe care le credeam transformate, a unor tipare pe care le speram demontate mă enervă. Am stins ţigara în nisip şi mi-am zis că nu mai vreau să observ nimic. Si chiar atunci o strălucire aurie îmi deranjă retina. O mică scoică, o jumătate de scoică cum nu mai văzusem vreodată, mă striga.

Scoica de galben străluci

din pachetul cu scoici fumurii aşezate discret lângă mine.

Un clinchet de-ar mai fi făcut

şi zâmbetul ar fi rămas mut, nemişcat în tăcere.

Marea-mi zâmbise,

dar nu reuşise, ciudat, foarte ciudat, să-mi salte vreo aripă din cenuşă.

O fi trimis vorbă scoicilor, draga,

să-mi piardă ele desaga cu pietre.

Le-o fi trimis duhul, să-mi scoată năduful urâtului lipit pe retină.

scoica galbena

Am luat scoica şi mi-am pus-o pe mine. Am luat telefonul şi l-am pus pe scoica aşezată peste mine, peste inul vechi al pantalonilor purtaţi de prea mulţi ani. Am fotografiat ceea ce nu s-ar fi-ntâmplat dacă marea nu m-ar fi chemat în ziua asta a duhului, de dragul pământului.

!…! Oare cum se scapă de duhul ăsta al unui fel de cânt ce se rimează de la sine? Nu mi-am dorit niciodată să scriu poezii cu rimă, dar în ultimii ani tot asta mi se-ntâmplă. Din când în când mă cântă vreo doină sau cine ştie ce alt gen va fi fiind chestia asta care se vrea expusă… Se luptă să-şi facă loc printre albele versuri… ce zic eu loc, ba chiar să apuce frâiele! Când nu mai pot rezista presiunii, le scot în afară, le las să curgă, nu de alta, dar n-am căutat poezia niciodată. E liberă să plece. Ea a venit peste mine ca un curtezan ambiţios ce nu renunţă ori de câte ori ar fi respins. Aşa a venit şi poezioara scrisă pentru fb, însoţitoare a fotografiilor, un fel de poveste a momentului de poveste pe care chiar l-am simţit că ar fi de împărtăşit.

Spectaculara păpădie ne chema
ca o rochie vişinie pe un corp mulat
rotundul şoldurilor împlinit în vârsta griului bogat.

Cine-a mai văzut o păpădie cât un trandafir înflorit de prea multă vară?

Ne-am fi dorit s-o luăm cu noi în maşină, spre mare,
dar aerul condiţiona mângâietoarele-i foste petale
şi nici briza mării nu şi-ar fi ascuns gelozia.
Aşa că am împrăştiat-o spre macii din benzinăria
unde oprisem pe autostrada fără soare.

Am fi putut şi s-o lăsăm acolo, s-o vadă şi alţii.

Ne-am îndoit că de-asta ne chemase,
spectaculara păpădie cu ochi de mătase.

spectaculara papadie

Oricât ar vrea unii să rupă vraja asta, oricât de jos ar trage cuvintele mele, oricât de realişti şi zdravăn ancoraţi cu mintea în pământ, ignorând cerul şi florile şi… nu au cum distruge frumuseţea unei lumi. Ci doar tristeţea mea le poate face loc să existe. Oare vindecarea urâtului începe cu vindecarea tristeţii? Oare tristeţea e doar a lumii? A oamenilor pierduţi de raţiune, sinucigaşi criminali, roboţi programaţi să crească teroarea, să sporească discordia şi ura… ori poate doar lideri în formarea şi dezinformarea “publicului”?… Iată cum de-o parte e o scenă, în faţa ei, un public. Ce face publicul? Plăteşte bilet şi urmăreşte ceea ce se prezintă pe scenă, apoi aplaudă sau huiduie. Indiferent de reacţia de la final, mintea sa a fost impregnată, sămânţa s-a răspândit precum fulgii spectacularei păpădii.