Blog-glob-iZme

Despre entuziasm

Ne-am obişnuit să credem că “aşa e omul, nu-i ajunge niciodată ce are, nimic nu-l mulţumeste”. Un tipar.

Dacă şi-a dorit să obtină ceva, munceşte, obţine si după ce şi-a atins scopul, se bucură o clipă, două clipe, apoi rămâne dezamăgit pentru că nu mai trăieşte cu adrenalina în sânge; îi lipseşte acea stare de agitaţie, de frenezie, de “ardere” în focul pasiunii, al dorinţei, al atracţiei, nu mai simte farmecul vieţii dacă nu se incită sau excită de greutăţile drumului de parcurs.

Dacă îi dai pe degeaba, nu apreciază. Dacă aleargă, se zbate, se agită, tremură şi transpiră pentru a obţine ceva ce este greu de obţinut, atunci da, atunci simte că trăieşte, simte bucuria realizării, ba chiar a sensului existenţei sale… Altfel, totul îi pare monoton, fad, fără de valoare. Nu poate avea respect pentru ceva ce i se oferă aşa, pe de-a moaca. De-aia trebuie să plătească un preţ, pentru că, altfel, ceea ce e pe gratis, cum e şi aerul pe care-l respirăm, nu are valoare, nu are importanţă, nu-l excită, nu-i ridică hormonii în creier (cu condiţia ca aerul să nu fi fost déjà infestat cu oarece substanţe distribuite în acest sens! ), nu-i aduce satisfacţie. 

 O altă expresie (intrată în limbajul şablonoid şi care rulează din subconştient) ce defineşte omul nebucuros de viaţa sa este: “şi-a pierdut entuziasmul”. Cuvântul „entuziasm” provine din grecescul „enthousiasmos” , ceea ce se traduce prin “a fi inspirat de zeu”, “a fi posedat de zeu” sau, cum mi-ar plăcea mie să descriu, “a fi plin de Dumnezeu” , “a fi respirat de Dumnezeu”. Un sinonim al entuziasmului este “însufleţirea”. În-Suflet-Simţirea! Bucuria de a fi, de a trăi în acest corp uman experienţa vieţii umane ţine, prin urmare, de suflet, de spiritul ce vine din Dumnezeu, ce este Dumnezeu. Şi-atunci, de ce să ne mai întrebăm cum de ne-am pierdut bucuria dacă asociem trăirea acesteia doar cu starea de satisfacţie obţinută prin posesia altor lucruri, funcţii, persoane? Este sufletul nostru bucuros de toate aceste realizări?… Dacă este, atunci bucuria sa nu este perisabilă şi nu dispare odată cu atingerea obiectivelor minţii.

 Omului modern nu-i place liniştea, nu-i place pacea, s-a obişnuit cu zgomotul, cu agitaţia, cu frământarea, cu lupta, cu negarea. Se recunoaşte pe sine în mediul care l-a creat să fie astfel. Ceea ce are, deţine, posedă, nu-i e niciodată suficient. Ceea ce n-are, reprezintă o atracţie pentru el. Exact asa cum singurul măr interzis din “grădină” era şi cel mai atrăgător. Nu tonele de alte mere de lângă noi, din apropierea noastră, ci doar acelea la care ne este greu să ajungem, ba, şi mai mult, acelea despre care am fost avertizaţi că ne-ar provoca suferinţă.  

 Informaţiile conţinute în mediul în care ne manifestăm ne traversează câmpul, corpul într-un ritm uluitor. Se spune că 4 miliarde de biţi de informaţie pe secundă trec prin noi. Doar vreo 2000 de unităţi rămân ataşate, absorbite şi procesate de creierul uman. Pe secundă!

În fiecare secundă învăţăm, în mod inconştient de cele mai multe ori, câte ceva. Trece prin noi câte vreo informaţie conţinută în energia câmpului prin care ne mişcăm. Ar trebui, atunci, să nu ne plictisim deloc!

 Oamenii vor emoţii intense, vor să simtă că trăiesc pînă dincolo de limitele lor, se duc şi dau bani mulţi ca să se arunce cu capul în jos de pe cine ştie ce pod; vor să vadă castele şi prinţese şi prinţi şi alte plăsmuiri ale imaginaţiei stimulate astfel încă din fragedă pruncie, aşteaptă să se căsătoarească cu cine ştie ce prinţ sau prinţesă. Au tipare subconştiente ce conţin aşteptările lor inconştiente. De ce? Pentru că se proiectează mereu altundeva şi altcândva in loc să trăiască aici şi acum. Nimeni nu-i învaţă să vadă frumuseţea de lângă ei, să se bucure de fiecare pietricică pe care calcă, de fiecare floare de pe marginea drumului, de măreţia fiecărui copac ori petec de cer, de frumuseţea fiecărui om, dar mai ales de a lor înşişi. Nu învaţă nici măcar să caute frumuseţea în ei înşişi pentru că, în esenţă, au invăţat să se ascundă. Au învăţat să se nege. Atât de bine! Să îşi ascundă pieile şi sentimentele şi, mai ales, gândurile. Au învăţat să se mascheze şi să se mutileze pentru a fi pe placul comunităţii, “să fie în rând cu lumea” (nu cumva să iasă din rând, că, cine ştie, se vor întoarce cu toţii înspre el şi il vor arăta cu degetul… mai bine să rămână în grup, ascuns în turmă).

 Oamenii au învăţat să alerge în afara lor după ceea ce, de fapt, nu pot găsi decit inăuntrul lor. Această “ştiinţă” se perpetuează cu fiecare repetiţie a frazelor de genul:  “Trebuie să înveţi, mamă, trebuie să mergi la facultate, ca să nu ajungi să munceşti din greu, la fabrică.” Ori, “trebuie să-ţi găseşti un soţ bogat, ca să nu stai cu grija zilei de mâine”.  Părinţii, cu bune intenţii, din atât cât au trăit ei şi au cunoscut ei despre viaţă, despre lume, despre suferinţe şi despre fericire, transmit copiilor lor dragi, sădesc în ei, seminţele propriilor experienţe. Le transmit, le încurajează, şi-apoi îşi doresc ca ai lor dragi copii să nu treacă prin aceleaşi experienţe grele. Bineînţeles că le cer copiilor să asculte, să facă cum li se spune, să se supună. Părinţii (oamenii, in general) nu pot transmite mai mult decât exact ceea ce au învăţat ei din experienţa lor.

 Oamenii vor orice altceva decât pe ei inşişi. Nu se vor pe ei, nu se mulţumesc cu ei. Nu le ajunge. Vor ceva, nu se ştie ce, dar ceva cu care să se poată compara, ceva în care să se poată reflecta. Narcisismul se manifestă prin oglindire. Şi nimeni nu-i de vină. 

Există vreo ştiinţă care ne învaţă despre sămânţa bucuriei, despre rădăcina bucuriei de a trăi, de a experimenta? Una singură! Ştiinţa tuturor ştiinţelor. Probabil că toate, adunate la un loc, şi tot nu ar putea explica Bucuria, Pacea, Iubirea, Liniştea şi Armonia pe care le poate trăi un om în clipa întâlnirii cu Sinele, cu Dumnezeu, cu Tot-Ceea-Ce-Este, în clipa regăsirii.

 Entuziasmul firesc şi bucuria rezultă din iubirea naturală, autentică, fără de condiţii.  

Atingerea acestui foarte înalt nivel de conştiinţă, la care puţini dintre marii oameni ai lumii au ajuns, este însăşi salvarea lumii din experienţa binelui şi răului. Referindu-mă la Scala Conştiinţei realizată de dr. David R. Hawkins, nivelul Iubirii se află la jumătatea distanţei dintre cel mai scăzut şi cel mai înalt nivel de conştiinţă pe care îl poate suporta un corp uman. Între 1 şi 1000, nivelul Iubirii se manifestă la valoarea de 500. La valoarea de 1000 au ajuns doar marii avatari ai lumii, Krishna, Buddha şi Iisus.

 “Rareori  nivelul conştiinţei oamenilor atinge nivelul calibrat 500 (numai 4% din populaţie). Şi mai rar este atins nivelul Iubirii Necondiţionate la 540 (0,4% din populaţie). Multe din geniile ştiinţelor (Newton, Freud şi Einstein) au calibrat, în mod ciudat, la exact 499.”

David R. Hawkins – Adevăr versus Falsitate

 Câmpul electromagnetic al inimii domină câmpul cerebral. La fel ar fi firesc să domine sufletul mintea, nu credeţi? Dacă ne ducem cu atenţia şi conştienţa în inimă şi stăm acolo liniştiţi câteva clipe, s-ar putea să trăim starea de pace şi liniştită bucurie, de totală armonie în urma căreia să putem gândi, într-adevăr, liniştiţi, împăcaţi, senini şi bucuroşi:

 Totul este. Aşa cum este. Şi eu sunt. Ceea ce sunt.

  Iubire, Bucurie, Armonie.

 ©Daniela Marin, 2012

Advertisements

3 thoughts on “Blog-glob-iZme

  1. Despre mângâiere
    Dacă pierde, omul învaţă. Dacă îl cerţi, omul înţelege. Dacă eşti bun, altul se crede “şi mai bun” decât tine şi încearcă să ţi-o dovedească. Dacă eşti rău, altul se crede mai bun decât tine şi se delimitează critic de răutatea ta.
    Vi se par logice aceste afirmaţii? Adevărate?
    Dacă nu s-ar emite supoziţii şi axiome de genul “e bine să fii bun cu alţii pentru că astfel şi alţii vor fi buni cu tine”, dacă s-ar scoate toate formele de condiţionare din educaţia omului, aceste “raţionări” cauzale (ce impart aerul în raţii proporţionale pentru fiecare), oare s-ar schimba lumea şi ar trece la nivelul iubirii fără de condiţii, fără de aşteptări?
    O fi izvorât cândva condiţionarea din simpla observaţie că dacă fulgeră, atunci cel mai probabil o să plouă. Din observarea acţiunii de a da cu băţul în baltă pentru a scoate stropi de apă la suprafaţă, a speria peştii, broaştele şi alte vietăţi precum crocodilul. Ori de a pune băţul în baltă pentru a prinde peşti. (Ce diferenţă între a da cu băţul şi a pune băţul!)
    Beţele primite pe spinarea eului nostru, de-a lungul atâtor ani, atâtor experienţe, situaţii, ne-au învăţat câte ceva. (?!) Unii au învăţat frica de băţ. Ba chiar frica de a acţiona. “Decât să mai primesc beţe pe spinare, mai bine nu mai fac nimic. Nimic din ce am înţeles că se poate întoarce la mine sub formă de durere.” Şi astfel şi-au blocat curajul de a fi, de a experimenta, de a acţiona, dobândind, la pachet, şi frica de a simţi. Şi-au blocat şi limitat viaţa, menţinându-se intre limitele acceptate de societate ca fiind “de bun simţ”, ca fiind “safe”, sigure, neaducătoare de suferinţă şi durere. Astfel s-a format reflexul fricii de “băţ” (puteţi înlocui băţul cu oricare dintre problemele-fricile posibile!).
    Dar, orice reprimare şi orice limitare conştientă sau subconştientă duce la îmbolnăvire, deci la pierdere. “De ce te temi, de aia nu scapi!” Şi când vine peste tine, te păleşte de nu te vezi!
    De pildă reprimarea sensibilităţii la atingere. Reprimarea senzaţiei trăite atunci când eşti mângâiat sau mângâi, senzaţională trăire de uniune cu energia trupului şi a sufletului altei persoane, poate a uneia pentru care inima ta simte ceva, ţi-a dat ghes să te apropii de acea persoană, să te lipeşti de ea, să te uneşti cu ea, “şi-un singur Dumnezeu să strălucească”. Sau, poate, doar pentru că trupul acela trezeşte în tine o stare de bine pe care, egoist sau altruist, îţi doreşti a o împărtăşi.
    Există mame moderne şi contemporane care au învăţat că nu e bine să ţină bebeluşul prea mult în braţe, că nu trebuie mângâiat prea mult pentru că, dacă vor face asta, copilul va deveni răsfăţat, dependent, mămos, sensibil… şi alte variante populare. Mai bine să fie călit de mic, învăţat cu programul şi rigoarea absenţelor părinţilor, învăţat să nu se ataşeze prea mult de ei, ca să fie puternic, independent, capabil să-şi croiască un drum prin “jungla periculoasă a vieţii”.
    Lipsa de afecţiune, de mângâiere, de atingere duce nu doar la alienarea capacităţii de a iubi, de a manifesta sentimente, de a avea compasiune sau de a manifesta empatia, ci chiar impinge cărbuni mulţi în cuptorul frustrărilor ce au toate şansele a se transforma în isterie precoce, răutate, cruzime, psihoză. Pentru că atingerea-mângâierea, face parte din lista necesităţilor omului. Nu de alta, dar unul din cele cunoscute cinci simţuri fizice umane, respectiv pipăitul, ne oferă informaţii despre materialitate şi esenţa ei.
    Dacă legi un câine în lanţ nu-l mângâi şi nu-i permiţi libertatea, şi, cândva, cumva scapă din lanţ, te mai minunezi de cât de rău te-a muşcat, cât de rău este câinele acela?
    Cine poate învăţa un prunc să iubească, dacă nu mama şi tatăl său? (un corpşor intrat în mediul lumii extrauterine, ce trebuie să se adapteze luminii, sunetelor, energiilor de tot felul, un creier ce trebuie să înveţe a procesa şi coordona acest fel de informaţii, este “ajutat să înveţe” cum să privească lumea, de chiar cei din apropierea sa). Şi-atunci, ce învăţă pruncii nemângâiaţi despre afecţiune, despre bunătate, despre unitate, despre iubire şi cum să-şi dezvolte ei o gândire liberă, nebazată pe condiţionare şi şantaj?
    Trist este să vezi atâtea femei tinere, frumoase, cu siluete pe care şi le menţin cu mare grijă, efort şi cheltuială astfel încât să poată intra în hainele la modă, ori pe care le menţin aşa pentru că altfel nu s-ar mai uita bărbaţii la ele, sau nu ar mai obţine cine ştie ce post, atâtea femei realizate profesional care, însă, trecute de 30 de ani, se simt din ce în ce mai singure, mai neîmplinite, chiar dacă profesia lor merge bine, bine de tot, chiar dacă au reuşit să urce pe scara socială dincolo de treapta ţintită iniţial, sau indicată de părinţi, ori de profesori… femei întristate profund, umbre de-abia amintind de esenţa femininului, şi care chiar nu mai pot crea mediul propice pentru a atrage în manifestare un copil… Şi câte femei care au ajuns frigide pentru că în goana după realizările materiale şi profesionale au reuşit să treacă prin experienţe din ce în ce mai traumatizante cu bărbaţii aflaţi şi ei în goană după aceleaşi realizări…
    Muncind de la 9 la… 9, purtându-şi cu ei acasă, la pub ori la club, aceleaşi valize grele cu problemele de serviciu, de profesie, de realizări materiale, politice, sociale, etc. femeile şi bărbaţii prezentului rareori fac dragoste. Pentru că a face dragoste înseamnă timp. Ori timp ei nu mai au. Tot timpul lor este dedicat devenirii a ceva, este dedicat serviciului, intereselor mentalului programat pentru realizarea obiectivelor. Când încearcă a-şi programa şi un copil, nu mai e la fel de uşor şi-atunci încep a se întreba de ce nu îi ajută mintea, inteligenţa, cunoştinţele şi cursurile de programare, analiză şi control la fel cum i-au ajutat să realizeze alte lucruri.
    Păi, când ajung zdrobiţi de oboseală acasă, de mângâieri le mai arde lor?
    Cât de trist să vezi tinere rănite de propria lor feminitate, de “condiţia de femeie”, reprimând, respingându-şi “slăbiciunile” naturii lor pentru a lucra mai mult şi mai bine. Pentru a fi la fel cu bărbaţii apreciate de şeful lor. Ori pentru că au adunat atâtea răni şi dureri, atâtea traume încă din mica copilărie, încât nu au unde să se mai întoarcă, nu cunosc esenţa echilibrului. Cel mult cunosc despre echilibrul material şi cel social. Ce mai contează echilibrul emoţional şi fizic când azi există atâtea suplimente naturale, atâtea tehnici de eliminare a piedicilor puse de corp împotriva înaintării pe drumul muncii tot înainte?
    Câtă fragilitate se află în natura corpului feminin şi cât de mult efort s-a depus secole de-a rândul pentru a distruge această fragilitate, delicateţea şi mirajul aripilor de fluture ce alcătuiesc trupul femeii! Cine se mai gândeşte azi că femeia este delicată, că a penetra corpul ei înseamnă a pătrunde în templul armoniei, a merge către locul de întâlnire cu energiile sacre, către împăcarea şi unitatea celor doi poli, masculin cu feminin? Cine mai priveşte actul sfintei uniuni cu privire sfântă, mulţumind, binecuvântînd, dacă nici pentru mâncare nu mai mulţumeşte nimeni? Nu prea mai cere nimeni binecuvântare pentru nimic, atunci, de ce să o ofere? Sunt “drepturi câştigate cu sudoarea frunţii”!
    Câte femei se mai bucură să atingă corpurile bărbăteşti ale iubiţilor lor când sunt învăţate cu “look-ul” la modă, cu alegerea bărbatului după criterii de “sustenabilitate, solvabilitate, cool-aritate, popularitate…”?
    Câte femei au învăţat mângâierea si miracolul mângâierii de la mamele lor?
    Dar cum învaţă bărbaţii să fie bărbaţi? Cum şi cine îi invaţă pe băieţi să fie barbate, cine îi învaţă despre iubire, despre mângâiere, despre cum să facă dragoste? Poate, prin exemplul personal un tată îşi învaţă băiatul să fie ca el sau… exact opusul lui. Comportamentul tatălui faţă de mama-femeie va fi însuşit de băiat oricum. Simpla observaţie raţională sau neraţională, exemplul direct, se asimilează fără de greş. El se va reflecta în atitudinea băiatului faţă de fetele colege de grădiniţă, de şcoală, de facultate…
    Inclin să cred că mamele petrec mai mult timp cu copiii, încă. Tind să cred că tot ele îi învaţă pe băieţi atât despre nevoile femeii, cât şi despre “cum sunt bărbaţii”. O femeie–nefemeie nu poate creşte un bărbat-bărbat. Dacă vom înţelege că ura şi războiul, sunt rezultate ale “fricii de băţ”, dacă ne vom creşte copiii (exteriori şi interiori) să mângâie cu blândeţe viaţa, în toate expresiile ei, să aibă grijă de ea, să nu se mai teamă, dacă vom elimina condiţionarea şi şantajul din educaţia lor, poate vom intra şi în era iubirii, a păcii, a abundenţei şi frumuseţii. Eu aşa mă gândesc.
    ©Daniela Marin, 2012

    Like

    Reply
    • Despre frică

      Vă aminţiţi de vremurile când eraţi copii, când vă jucaţi inventând poveşti, scenarii, interpretând diverse roluri?… Era vreo acţiune din scenariul jocului inventat pe care să nu o puteţi întreprinde, interpreta? Era ceva imposibil?… Atunci când vă lipsea ceva din décor, din recuzita pentru “spectacol”, vă blocaţi şi nu mai continuaţi jocul?… Nu cred. Cred că operaţi modificări de scenariu, (dacă era cazul), pe loc sau investeaţi cu respectivul rol sau cu funcţia ce vă era necesară un alt obiect şi, astfel, vă continuaţi jocul-povestea folosindu-vă la maximum imaginaţia şi inteligenţa, precum şi resursele disponibile. Resursele la îndemână îşi puteau schimba înfăţişarea sau calităţile după dorinţa voastră.

      [La fel cum se întâmplă şi pentru Sonmi 451, care, intrând în camera eliberării sale, o vede, în primele secunde, goală, rece, cu pereţi de piatră, apoi înţelege că la o simplă apăsare de buton, întreaga realitate a camerei se schimbă, pereţii devenind coloraţi, luminoşi, frumoşi. (Somni 451, erou şi ulterior, în timpuri viitoare, zeitate, este personajul ce intruchipează iubirea, puritatea, adevărul şi puterea lui, dar şi sacrificiul în filmul Atlasul norilor.)]

      Acest tip de joc continuă în prezent. Numai că acum, există şi calculatoare! Există posibilitatea creării unor obiecte, personaje, decoruri şi chiar acţiuni virtual-virtuale, folosindu-se de un singur obiect, calculatorul. Nu ca în cazul nostalgicul joc al copilăriei adulţilor de azi, când îţi trebuiau oarece obiecte şi, mai ales alţi copii în jurul tău pentru a-ţi pune în scenă povestea. In limitele posibilităţilor oferite de un joc pe calculator, copilul din ziua de azi îşi croieşte poveştile, scenariile şi jocurile nu afară, în faţa blocului, ci inăuntru, în camera lui, de cele mai multe ori singur, în faţa calculatorului.

      Dar noi, adulţii de azi, ne mai păstrăm acele capacităţi, procedăm ca atunci când eram liberi să inventăm şi să investim obiectele cu calităţi imaginare, doar pentru a ne duce la îndeplinire visul? Procedăm astfel şi în prezent?… De câte ori nu v-aţi blocat, nu v-aţi oprit din a duce până la capăt un proiect, o idee pentru că v-aţi împiedicat de lipsa cine ştie căror resurse?

      [Umane, materiale, financiare, informaţionale, indiferent de calităţile cu care le investim, resursele sunt, în esenţa lor, ENERGIE! De care, de fapt, nu ducem deloc lipsă. Atâta doar, că, pentru a accesa această energie, divină-universală, din care toate sunt făcute, trebuie mai întâi să învăţăm că există, să-i recunoaştem existenţa.]

      Cum ar fi să ne putem întâlni cu noi înşine, cu copilul plin de credinţă, acea credinţă care-l poartă pe deasupra oricăror lipsuri, îl susţine să nu se împiedice de nicio lipsă, de nicio absenţă, plin de curaj, având îndrăzneala de a demonta chiar jucăria preferată doar pentru a o cunoaşte, acel copil curios şi doritor să cunoască, să experimenteze, să creeze şi să-şi experientizeze viaţa cât mai liber?

      Frica se moşteneşte şi se copiază. Se transmite ca un virus. La fel şi pizma, ori invidia, sau ura. Toate din gama opuselor Iubirii. De la frica de dispariţie, de pierdere a oricărei amprente personale, a fantasticului “eu”, pierderea dovezilor propriei existenţe şi până la frica de a nu rămâne mai prejos, de a nu fi evaluat, catalogat ori stigmatizat negativ în raport cu altul/alta/alţii, oamenii s-au învăţat a se compara cu ceva exterior, cu cineva “mai bun”, “mai deştept”, “mai capabil”, din exteriorul lor. Şi-atunci, cum să se termine cu războaiele? Ce tupeu avem să ne dorim pacea în lume când noi nu suntem capabili să facem pace cu noi înşine, cu Dumnezeu, cu sufletul nostru, cu oamenii pe lângă care ne defilăm viaţa ca pe o paradă de 23 august comunistă?

      Frica se predă. În grădiniţe, în şcoli, dar mai ales acasă. Se prinde bine, se învaţă repede din chiar strigătele speriate ale părinţilor când, vai, a căzut bietul copilaş care de-abia învăţa a merge. Se învaţă din privirile tăioase şi ameninţătoare ale unor educatori obosiţi şi isterizaţi de lipsurile din propria viaţă. Se învaţă din reacţiile emoţionale intense ale adulţilor, se învaţă din cuvintele lor, din expresia feţelor, din energia lor.

      Frica este un virus-demon. Odată ce energia fiinţei noastre a fost atinsă cu frecvenţele fricii, suntem obligaţi a o învăţa, a o manifesta, dar şi a o transcende. La fel cum se întâmplă şi cu gripa. O trăim, o cunoaştem, o experientizăm, apoi o depăşim, trecem dincolo de ea, ne vindecăm şi, mai mult, devenim imuni la acel virus. (Desigur, veţi remarca extraordinara multiplicare şi modificare a viruşilor in ultimii ani. Tulpinile se modifică, se adaptează, învaţă cum să treacă de la un organism animal la unul uman într-o viteză uluitoare. S-ar răsuci Darwin în mormânt dacă ar putea. Ce miliarde de ani? Uite, o lună, trei, un an! Asta de viteză de evoluţie!)

      Dacă mamei îi este frică, ea transmite frica bebeluşului său. Încă de la naştere, din durerile naşterii, pruncul este expus “radiaţiilor nocive” ale fricii. Energia fricii rămâne încapsulată în corpşorul de-abia ivit. Poate că este primul lucru pe care îl înregistrează sistemul nervos, prima reţea neuronală formată în primele minute după naştere. Din mediul cald, umed, întunecos, pruncul “cade” într-un mediu uscat, plin de zgomote şi o lumină puternică, pe cât de puternică şi-o pot permite bugetele spitalelor.

      Apoi, se adaugă altele. Una după alta, fricile se adună, se intăresc, îşi formează armate şi încep cucerirea sufletului. Armatele fricii cuceresc teritoriu după teritoriu, simţire după simţire, gând şi fel de a gândi, de a privi, de a simţi sunt influenţate, conduse după matricea fricii, în direcţia impusă. Fiind atât de numeroase, aceste armate ajung a fi recunoscute drept conducătorii fireşti şi raţional acceptaţi… păi, dacă raţiunea se formează astfel, având frica la baza sa, cum ar putea să fie altfel decât firesc? Iată cum firescul se îndepărtează de natural.

      Întreaga noastră educaţie, instruirea, asimilarea cunoştinţelor sunt marcate de frică. Auzim in jurul nostru crâmpeie de propoziţii de genul “Nu ţi-e frică de/că…”, “Mă tem că…” Elevul este ameninţat că nu va lua premiul 1 pentru că “escu” învaţă mai mult şi mai bine. De teama asta, elevul se îmbolnăveşte pe dinafară şi pe dinăuntru, muncind disperat ca să nu cumva să fie mai prejos decât “escu”. Elevul este încurajat – şantajat, ispitit sau pervertit şi convertit la viitoarea mentalitate legată de şpagă – fiind condiţionat cam aşa: “dacă iei 10, îţi iau bicicletă. Dacă nu, ai să stai şi-ai să te uiţi cum merge ‘escu’ pe bicicletă, până la adânci bătrâneţi!”Cât de sumbră perspectiva “adâncilor” şi “bătrâneţi”! Cum să eradicăm şpaga şi să visăm la iubire necondiţionată când toată structura gândirii, mentalităţii şi atitudinii noastre se bazează şi se dezvoltă pe şi prin condiţionări? Ah, da, dacă schimbăm acest tip de educaţie şi de instrucţie, s-ar putea să putem visa. “Dacă”… “s-ar putea să…” …!!! Vedeţi, e foarte greu să eliminăm pe “dacă” şi consecinţa sa, “atunci”! Vorba ceea, de la matematică citire, dacă a+b=c, atunci c-a=b. Nimic mai mult, nimic mai puţin.

      Tot o variantă a fricii este şi “Nu cred că pot.” E firesc dacă nu cred, atunci nu pot. Negaţie consecutivă. Logică elementară.

      Şi ce-am putea face? Să dăm piept cu frica? Să ne punem faţă-n faţă cu ea, să o întrebăm ce vrea, de fapt? cine este, de ce este, şi ce are cu noi? Ar fi o variantă, pentru un anumit palier de conştienţă şi înţelepciune, de raţionare, evaluare şi analiză, o variantă a introspecţiei realizate folosindu-se aceleaşi unelte, respectiv cei doi poli opuşi ai minţii dualiste, liniare, ordonatoare a consecuţiei timpurilor.

      Să o îmbrăţişăm, să o acceptăm, să o iubim pe frică, să o liniştim, spunându-i ei, fricii, că nu trebuie să se teamă de noi, că nu vrem să o ucidem, să-i facem rău, nu vrem să o negăm, să-i negăm existenţa, dimpotrivă, o recunoaştem, că nu vrem să luptăm cu ea, pentru că ne-am săturat să ne trăim printre extreme, printre lupte şi zbateri, între “succesuri” şi “insuccesuri”, între stânga şi dreapta, între bine şi rău…?
      Şi-o să ne creadă? Dacă îi spunem toate astea, o să ne creadă şi… n-o să ne mai domine?
      Până nu încerci, n-ai cum să ştii. Până nu guşti, nu ai cum cunoaşte gustul. Până nu iubeşti tot ceea ce este viaţa ta, nu ai cum să depăşeşti nici frica, nici ura, nici pizma, nici invidia, nici comparaţia, nici competiţia absurdă, om contra om, cocoş contra cocoş. Până nu înveţi să iubeşti, nu poţi iubi. Până la urmă, asta facem, învăţăm a iubi totul, oricând, în orice palier, dimensiune, viaţă, spaţiu şi timp.

      “Iubeşte-ţi aproapele CA PE TINE ÎNSUŢI!”

      Si-atunci nici nu-ţi mai vine în minte a ridica piatra şi a o azvârli împotriva altui om.

      Şi-atunci când inveţi să-l iubeşti pe Dumnezeu mai înainte de orice, şi de oricine, pe Dumnezeul Viu şi Adevărat, nu pe cel cioplit ori pictat, înveţi şi să nu te mai temi să iubeşti, să nu te mai temi să fii. Aşa cum eşti. Ai rostul tău. Exact aşa cum eşti.
      Dumnezeul, sau Sufletul de la Dumnezeu venit, ŞI din interiorul tău, te vor ajuta să iubeşti pe Dumnezeul din altul, şi din alta, şi din alţii, şi-atunci nu vei mai suferi, pentru că nu vei mai lupta, pentru că ai înţeles că ceea ce nu poţi atinge, ceea ce nu poţi înlocui dacă ai distrus, nu poate fi al tău. Când nimic nu e “al tău”, eşti liber. De orice frică.
      Când înţelegi, recunosti Iubirea ce eşti, şi îţi permiţi să fii iubire, atunci totul va fi iubire. Orice, oricine, oricând.
      Be love! Everything else is love.

      Like

      Reply
      • Despre dezamăgire

        Dezamăgirea este o slăbiciune a persoanei care trăieşte acest fel de sentiment, această reacţie emoţională corelată cu un gând, cu un proces mental, cu un întreg complex de gânduri şi credinţe, cu un sistem comparativ. Cine gândeşte că este dezamăgit, aduce tristeţea şi nemulţumirea că lucrurile nu au mers aşa cum s-a gândit, cum s-a aşteptat, cum a sperat.

        Dez-amăgirea este, însă, şi ieşirea din amăgire. Aş spune că asta e partea bună, folositoare a acestui tip de experienta. Ieşirea din această stare se produce cu adevărat doar atunci când persoana înţelege sensul cuvântului, când reuşeşte să vadă invizibila cratimă. Pe cale raţională, înţelege că şi-a dăruit puterea, încrederea, inima, valoarea unei alte persoane, sau unei situaţii, ori unei credinţe, a investit în ceva perisabil sau ireal, oricum, neautentic. Iată că Adevărul a ieşit la iveală, şi, în loc să se bucure, sau dacă nu se poate chiar bucura, măcar să se felicite că a mai învăţat ceva, omul se supără, se intristează, îşi scade şi mai mult puterea neacceptând “ceea ce i s-a întâmplat, uneori chiar neiertându-se pe sine. Nu poate suporta eşecul pentru că omul vrea să fie doar frumos, bun, victorios, îşi doreşte ca investiţiile sale să fie profitabile. Toate, daca se poate.

        Probabil că cel mai grav este atunci când omul este dezamăgit de sine. Credea în talentul său, in puterea sa, credea în sine, a investit însă într-o acţiune, într-o persoană, într-o situaţie din afara sa, şi, a pierdut. Greu se poate ierta, dar mai ales greu se poate analiza. Obiectivitatea e greu de atins, iar atunci când se începe o analiză pornind de la dorinţa de a ieşi basma curată, e aproape firesc că rezultatul va arăta că mediul, subiectul, situaţia, cealaltă persoană sunt de vină pentru nereuşita analizatorului.

        O fi trăit oare şi Iisus această stare? O fi fost el dezamăgit de cei care cu câteva zile înainte de judecata sa îl adulau, îl iubeau, îi spuneau “Mai spune-ne, Învăţătorule, mai învaţă-ne!”, iar în ziua judecăţii aruncau cu pietre ori cu vorbe grele de genul “M-ai dezamăgit! N-ai acceptat să fii regele nostru, să ne salvezi neamul!” Vor fi fost şi astfel de reacţii, gândesc eu acum, în vremurile noastre, văzând suficiente exemple asemănătoare, chiar dacă – nu? – între timp omul a evoluat!

        Iisus doar s-a rugat pentru ei, spunând: “Iartă-I Doamne, că nu ştiu ce fac!” căci el ştia că ei chiar nu ştiau, el cunoştea omul pentru care se întrupase tocmai pentru a-i aduce înţelepţirea, lumina cunoaşterii, a adevărului. Venise să dărâme o lume, nu s-o conducă pe cea care era. Venise să aducă lumina, să schimbe credinţele prin care cei mulţi erau forţaţi a sta departe de Dumnezeu-Tatăl şi a asculta numai de farisei, de rabinii atoateştiutori. Iisus nu a venit să aducă pacea, ci sabia-lumină a adevărului. Greu însă pentru el, când până şi duzina de prieteni ce-i vroiau binele nu înţelegea mai nimic. Căci de-abia după moartea sa pe cruce apostolii au început a înţelege, a dobândi învăţătura; de-abia din corpul său de slavă a reuşit Iisus a le deschide minţile, a-i face mari apostoli, cu haruri extraordinare pe care, însă, nu le-au putut dobândi până atunci. Iuda, învăţatul şi ştiutorul de carte, intelectualul, a fost şi întâiul trădător. Şi Petru s-a dezis că-l cunoştea atunci când l-au încolţit gărzile. Dar mai apoi a construit biserici.

        Trădarea vine tot din dorinţa de a supravieţui în corp, comod, nederanjat de adevăr, din nevoia de a câştiga ceva, cel puţin liniştea personală. Marea majoritate a marilor conducători din istoria noastră au fost trădaţi. Trădarea se face ori din orgoliul că ştii mai mult, poţi mai mult, ori din dorinţa de a fi mai mult, de a obţine ceva peste ceea ce ai şi ai putea dobândi cinstit, ori cel puţin de a trăi satisfacţia că a murit şi capra vecinului, nu doar a ta.

        Şi păstorul informat de oaie îşi trădează viaţa, trădează curajul de a vieţui, trădează iubirea mamei sale. Poate că s-a gândit că e mai demn să se lase omorât decât să fugă salvându-şi viaţa. Era mai interesant, oricum să devină o victimă şi avea şanse mari de a rămâne un personaj în istorie în felul acesta mai degrabă decât ar fi putut ajunge faimos dacă trăia şi ne scutea de virusul genetic moştenit al laşităţii, al resemnării mioritice, de capul plecat, de renunţare, de victimizare. Poate astfel o fi înţeles el îndemnul lui Iisus de a da ceea ce ţi se cere, şi cămaşa de pe tine la nevoie. Şi n-o fi avut cămeşă, şi astfel a dat întreaga cireadă… sau se spune altfel? Poate, acum nu-mi amintesc cuvântul, dacă o fi altul pentru … ah, da, turmă! Probabil că turma era de dăruit, şi n-a putut s-o dăruiască pentru ca nu i s-a cerut. Decât să dăruiască turma, mai bine şi-a dăruit viaţa. Aş scoate balada asta din toate cărţile. E îmbibat aerul românilor de damful Mioriţei. De sacrificiul femeii, Anei, zidite de vie, copilaş purtând în ea, doar pentru a mulţumi un domnitor Negru(-vodă) doritor de mânăstiri. Dacă te duci în Mânăstirea Argeşului şi te uiţi cu atenţie la toate simbolurile celtice, masonice, la desenele ritualice, înţelegi de ce a fost nevoie de sacrificiul vieţii nenăscute dimpreună cu sacrificarea femeii.

        Mie una ţin minte că mi-a plăcut Balada lui Toma Alimoş. Acolo da, curaj, adevăr, bărbăţie, dreptate, faţă-n faţă cu hoţia, cu falsitatea (rudelor), cu lipsa de judecată. (Hoţia şi trădarea sunt surori.) Măcar nu stă cu mâna pe fluier cântându-şi singur prohodul. “Lumea nu va fi distrusă de cei ce fac rău, ci de aceia care doar stau şi-i privesc, şi refuză să intervină.” (Albert Einstein)

        Cum să înveţe omul că a greşit dacă nu-i nimeni să-i spună asta? Dacă s-a obişnuit cu bunătatea şi iertarea şi înţelegerea altora, ălora buni, înţelegători, împăciuitori? La şcoală primeşti o notă mică dacă ai greşit şi n-ai ştiut la lecţie. După ce termini şcoala nu ştii cum să aplici teorema lui Pitagora în relaţia cu prietena pe care eşti invidioasă, în relaţia cu bărbatul care ţi-a furat iubita… Ieşi în lume, te angajezi în câmpu’muncii şi înduri prostia şefului pentru că, deh, el are pile, e uns. Înveţi să te umileşti, să-ţi pleci capul, să taci, să fugi, să mori încetul cu încetul pentru binele firmei, pentru binele şefilor. Îţi pierzi poate şi familia, şi sănătatea, dar, uite, îţi păstrezi jobul de la 9 la 9 pm. Că doar aşa face toată lumea. Şi n-o să fii tu vreun diferit!

        Cum să înveţe omul că se află în iluzie dacă nu are cu ce compara? Că numai aşa a învăţat el să gândească, având repere, termene de comparaţie.

        Când Iisus a spus să nu reacţionezi, mai ales la violenţă, să nu judeci tu, să-l laşi pe Dumnezeu să judece, căci mult mai aspră pedeapsă va primi cel ce a greşit decât ar putea primi de la tine, ori poate că şi tu meritai întrucâtva, caci nimeni nu e fara de pacat şi, neavând cum să ştii ce plăteşti, e mai bine să mulţumeşti şi să înveţi pe mai departe… când a spus să te iubeşti pe tine astfel încât să-l poţi iubi în egală măsură şi pe aproapele tău, să fii tu drept, cinstit, iubitor, bun, onest, curat, indiferent de cum sunt alţii, şi să cauţi să vezi frumosul până şi în ochii unui câine mort, când a spus să nu-ţi faci chip cioplit şi să-l iubeşti pe Dumnezeu înainte de orice, de oricine, mai presus de orice şi de oricine, să nu te încrezi în oameni, căci oamenii pot greşi, ci doar în Dumnezeu să te încrezi, şi câte şi mai câte, a întins el, Iisus, in faţa oamenilor o altă viaţă, un alt fel de gândire din care comparaţia cam lipsea, în schimb oferea un alt fel de reper: perfecţiunea lui Dumnezeu. Spre aceea să tinzi, şi vei depăşi toate micimile lumii. Să cauţi în tine împărăţia lui Dumnezeu, şi căutând-o, vei ajunge la ea. De n-o vei căuta, n-o vei găsi.

        Când şi-a trimis învăţăceii în lume le-a spus că prin ei se va face lucrarea, prin trupurile lor, chiar dacă acestea erau învăţate doar cu pescuitul peştilor. Dar ca să te dai la o parte din calea Domnului, să-L laşi să te folosească, nu e o treabă pentru oricine, încă! Să preţuieşti mai mult sufletul decât trupul, decât mintea, gândurile, să nu mai ai cum să fii dezamăgit, să te ancorezi doar în Iubirea, Inţelepciunea, Dreptatea şi Voinţa lui Dumnezeu, să ajungi a-L iubi chiar dacă ţi se spune că te pedepseşte, că stă la colţ cu bâta, ori că e duşmănos, si asta trăind în continuare în lume, nu e uşor. Chiar dacă ştii, tot El ţi-a spus: “Să fii în lume, dar să nu fii din ea.”

        Cu fiecare dezamăgire ne întărim în eul nostru mic. Cu fiecare palmă primită ne întărim în Sinele nostru divin. Cu fiecare reacţie, cu fiecare minciună, cu fiecare cedare a puterii sufletului din noi, ne-ndepărtăm de Adevăr. De-am înceta să-L mai trădăm pe Iisus…

        ©Daniela Marin, 2012

        Like

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s