Durerea din ochi

Durerea din ochi

Mă doare ochiul cu care n-am văzut drept

moartea ce-şi rânjea degetele printre dungile timpului nostru,

al nostru, nu al mamei,

hieroglife zgâriate pe o retină împărtăşită.

Mă doare ochiul de azi dimineaţă, drept

este că aşteptam să primesc azi versurile tale de demult

de care nici nu mi-ai spus, niciodată nu mi-ai mai spus nimic,

nu ştiu de ce, de când, de unde s-a rupt podul de scântece dintre noi.

N-am auzit ori prea tare m-o fi durut zgomotul ruperii

de-am rupt cu totul toate firele ce aminteau de noi.

Mă doare ochiul care nu te-a mai văzut drept,

nici scrisorile nu ţi-a mai citit demult, de când s-a rupt pe sine de sine

de când s-a ambalat în cutii, într-unele felii,

s-a dat, s-a împărţit, să-i fie pe lumea cealaltă.

“Tu să scrii şi să exişti! Să fii sus, capră ce eşti! capră! capră! capră neagră! … Tot voi vedea glezna cum tremură, tot voi vedea gîtul cum se întinde să primească tandreţea, dar ce diademă vei avea pe frunte!”

Aşa-mi scriai de departe,  demult, dinamită cu cerneală invizibilă strecurând printre rânduri.

Tu vedeai totul, de-atunci, de când ochiul meu tânăr nu vedea decât moartea.

Şi-acum, de dincolo de moarte,  îmi şopteşti discret în imagini de vis.

“Şi după ce te-ai hotărît să trăieşti – aşa cum poţi şi tu ştii că poţi să trăieşti – să ne privim în ochi.”

Mă doare dreptul ochiului de-a nu privi albastrul ochiului tău stâng.

eye_of_the_sea_by_irrisor_immortalis-d65pem7

Sursa imagine: http://irrisor-immortalis.deviantart.com/art/Eye-of-the-sea-372380479

 

Advertisements

Fasciile omenirii

Din “Jurnalul curăţeniei”, o acţiune teribilă şi-atât de necesară, extrag acest fragment. Nu ştiu de ce am gândit asemenea lucruri. Poate pentru că trebuia să triez tot felul de hârtii şi trierea s-a extrapolat de la sine. Ori poate pentru că am început să-mi pot aminti… deşi, nu, nu-mi amintesc. Mai degrabă descopăr şi mă descopăr.  Când nu muncesc, scriu. Când nu scriu, nu muncesc şi nu gândesc, îmi doresc să mă odihnesc.

Thursday, July 13, 2017

Uneori uităm lucruri într-un trecut de care nu ne mai putem aminti. Din cauza vreunei traume, din cauza vreunei hotărâri luate aşa, într-o vulcanică erupţie a durerii, se produce cumva această alunecare în abisul uitării. O porţiune de viaţă, din memoria vieţii noastre nu se mai vede. Când e prea mult şi mintea nu mai poate îndura, nu mai poate procesa de-ce-urile deşeurilor pe care le producem, comandă un stop-joc şi “butează”, cum se spunea prin anii ’90 într-un jargon IT-ist. Nu ştiu dacă se mai spune aşa procesului de resetare, un fel de ştergere a memoriei apropiate. Totuşi, esenţialul se păstrează întotdeauna. Rămâne înglobat în programul de funcţionare, de existenţă al unui om (computer).

Memoria ne ajută să corelăm lucrurile nou-născute odată cu fiecare clipire, ne ajută să ştim că ştim, să ştim că am învăţat ceva,  chiar dacă nu din greşelile repetate şi personale, dar măcar din greşelile observate, analizate critic şi recunoscute a fi greşeli doar pentru că au creat un “output” negativ, dureros, o suferinţă generală.

Greşelile societăţii, efectele generale ale unor decizii, legi, acţiuni, curente de opinie multiplicate, răspândite în grupul social mai mare sau mai mic sunt rareori mărturisite. Eventual, şi după foarte mult timp, aşa, cam după câteva sute de ani, se găseşte vreun curajos iubitor de iubire care să ceară scuze în eter victimelor inchiziţiei, ori ale gulagului comunist, ori ale fascismului european…

Ciudat cuvânt – fascism! Oare are vreo legătură cu fascia sau fasciile – acele legături din crengi de mesteacăn legate de securea (comunistă sau necomunistă?) cu care însoţeau lictorii pe acei magistraţi sau demnitari romani? Lictorii mergeau înaintea lor, să le facă loc, să taie şi să măture drumul înaintea marilor oameni. Şi azi se-ntâmplă la fel. Întotdeauna cineva pregăteşte calea înaintea unui reprezentant al autorităţii, al puterii.

Ori poate are legătură cu foiţa, cu membrana conjunctivă fibroasă care separă muşchiul (simbol al forţei) de restul tegumentelor?… Păi nu asta face şi fascismul? Separă un grup al puterii, un organ sau un muşchi de restul lumii nedemne, impure. Dar nu aşa face orice grup ideologic care vrea puterea? Se separă, se vrea separat, distinct printr-o albastră viţă a sângelui, a pielii, a neuronului…

Ce-a învăţat societatea din perioada (clar-vizibil-afişat-recunoscut) fascistă din relativ apropiata sa memorie?

Oare nu cumva au fost reprimate acele amintiri, a fost anulat accesul la aceste dureri cumplite ale minţii colective umane? Modelul personal se aplică şi colectiv? Ce să nu uităm astfel încât să putem supravieţui şi înainta în viaţă mai deştepţi? Cum să scoatem la lumină acele amintiri reprimate pentru a le îngloba în conştienţa prezentului, în capacitatea de procesare inteligentă a realităţii curente? Recunoscând oare că tot ceea ce este reprimat şi ascuns nu moare, nu dispare, ci rămâne în “placa de bază” a comportamentelor, atitudinilor, a reacţiilor şi gândirii noastre? Recunoscând în prezent aceleaşi tipare de reacţie-gândire-acţiune ca cele de-acum o sută de ani? Recunoscând că procesul este acelaşi – cuvintele şi subiectele şi subiecţii diferă?

Statistica pare că stă la baza învăţăturilor omului modern. Dacă statistica spune ceva, societatea acceptă a fi un adevăr verificat, ştiinţific, adică valabil şi poate chiar “etern”. Statistica este o alt fel de inchiziţie. Nu ţine cont de iubirea ori credinţa din inima omului, nici de viaţă. Mă gândesc că şi fascismul este o atitudine permanentă în istoria omenirii, o atitudine ivită din nevoia de separare şi control, o nevoie de supravieţuire prin departajare, prin credinţa într-un “cel mai bun” şi restul lumii. Mai deşteptul, mai şmecherul, mai bunul, mai talentatul, mai înzestratul cu un organ în plus versus restul lumii. Este o atitudine personală ivită din nevoia de a controla frica prin impunerea fricii, de a evita iubirea prin impunerea urii,  nevoia de a fi puternic şi învingător prin impunerea terorii… Nu e doar o ideologie. Poate că e un fel de instinct. De-aceea se perpetuează.

În acest palier al dualităţii, al manifestării prin opoziţie, un pol al nordului se opune celui al sudului, astfel creîndu-se o axă în jurul căreia se învârt electronii capabili de combinaţii şi creaţii noi, astfel se dezvoltă sau pur şi simplu se dezvăluie creaţia în jurul unui punct-axă – pământul/omenirea. Electronii ăştia sunt unităţi de conştiinţă sau oameni cu ştiinţă, o ştiinţă într-o continuă schimbare. Atâta doar că “ram-ul” de memorie nu poate cuprinde toate amintirile, iar oamenii uită că ceea ce azi cred a fi adevărul, cu sute de ani în urmă nu era mai mult decât o erezie, o utopie, un science fiction. Şi-uite aşa nu este conştientizată schimbarea.

Deşi, schimbarea asta pare o neschimbare în fond, cel puţin în palierele joase ale conştiinţei, nu este mai mult decât o repetiţie, o învârtire în buclă, ea există şi creează suficient de multă energie astfel încât, la un moment dat, să se poată produce un salt. La momentul dat sau hărăzit sau atunci când toate elementele se-adună într-o mişcare armonică, când se adună într-un unison natural, atunci când pentru o clipă se opreşte… opoziţia. (Să fie forţa de frecare, forţa gravitaţiei, ce forţă va fi fiind?…) Atunci, în acea înţepenire a rotirii de la dreapta la stânga, ori de la stânga la dreapta, după caz şi perioadă, apare posibilitatea înălţării într-un alt palier de conştiinţă.

Şi-uite cum mi-adun eu amintiri vechi de numai 30 de ani, o viaţă de care am uitat, aproape o altă viaţă deşi, uimitor, paginile astea-mi arată aceleaşi idei… E clar! Ne urmăresc idei. Ne prind în lasoul lor şi ne obligă să le transformăm în experienţe. Se infiltrează ca gânduri, se-nfăţişează în cuvinte, se-mbracă până şi în sentimente şi tot nu ne lasă. Oare ce-ar putea lăsa?… Mai există şi altceva?

Hm! Mi-a apărut în minte cântecul lui Semnal M – Vara amintirilor! L-am îndrăgit de la prima audiţie… prin 1987, cred. Poate pentru că am citit acele pagini, din alte vremuri…

Şi-uite cum am ajuns de la amintiri, la fascism, la idei, la… “Vara amintirilor”… “clipe ce nu mor”.