Acum un an sau 10 zile înainte de 23 septembrie

Mai sunt 10 zile până când 4×4 personaje se va juca din nou! Ne este dor de acest spectacol şi nu doar nouă, membrilor echipei acestui spectacol. Îmi displace şi mi-a displăcut întotdeauna limbajul de lemn, acele stereotipuri pe care le asimilăm din mediul înconjurător deoarece credem că aşa ne vine mai uşor să ne facem înţeleşi… dar trebuie să spun că 😉 spectatorii fideli Teatrului Spiritual ne-au comunicat acelaşi dor.

Mi-amintesc că anul trecut pe vremea asta fierbeam cu toţii între entuziasm şi îngrijorare, între încredere totală şi teama că nu va ieşi, că nu vom fi gata până în 19 octombrie. Cu toate stările, evenimentele adunate înaintea premierei, greutăţile şi toate acele momente urâte, nepotrivite artei, dar nu pot uita nu doar aplauzele furtunoase ale publicului ridicat în picioare, ci expresiile de pe chipurile actorilor la final. Şi-mbrăţişările de taină în care unii mi-au şoptit: “Iartă-mă că n-am avut încredere totală! Îţi mulţumesc!” sau “Uite că ţi-a ieşit!” N-am să uit nimic din ce a atins sufletul şi-ntreaga mea fiinţă, cu-atât mai mult cu cât un atare eveniment trebuie că va fi fost înscris acolo, sus, în Ceruri!

Iubesc această fotografie, deşi este neclară.

12144787_10201158043110363_8314860300412004303_n

Trecuseră deja vreo două minute de aplauze!

Fugind între cabina tehnică pentru lumini şi cea pentru sunet, mi s-a agăţat bluza stil cămaşă în mânerul unei uşi şi mi-au zburat doi nasturi chiar la inceputul spectacolului. Mi-am zis: “totul are un preţ. L-am plătit, aşa că va fi foarte bine!” Asta după ce, cu câteva ore înainte de premieră, îmi spărsesem un stop la maşină, neobservând o bară.:) Atât stopul, cât şi cămaşa mea au rămas la fel de-atunci!

Când Dumnezeu oferă şanse, nu-nseamnă că noi n-avem nimic de făcut sau că nu vom întâmpina greutăţi, că totul va merge uns şi lin. Atunci când suntem conştienţi că primim o şansă, un dar divin, trebuie să ne angajăm trup şi suflet pentru a înmulţi darul primit, pentru a aduce în manifestare fizică ceea ce am înţeles că ni s-a oferit. Dar ştiţi cum e vorba aia, că “până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”? Prin multe teste trece iubirea omului, prin multe verificări încrucişate până când el, omul, se dovedeşte capabil s-o trăiască absolut, fără să mai vadă vreo opoziţie, fără să se mai opună iubirii, adică eliberat de frică, eliberat din închisoarea dualităţii.

Vorbeam cu cineva despre acest spectacol şi la-ntrebarea “în ce zonă se încadrează”, m-am blocat. “Adică? Scuză-mă, nu înţeleg întrebarea!” Şi chiar dacă aş fi înţeles-o, dar tot surprinsă aş fi fost. În orice zonă se poate încadra, dar mai ales în zona liberă se poate regăsi cel mai bine acest spectacol. Liberă de etichetări şi categorisiri, liberă de frica de a spune adevărul, ori de a prefera “teatrul normal” celui exhibitionist, în zona iubirii de oameni şi a bunului simţ. Comedie, dramă, tragi-comedie, absurd… mai ştiu eu ce alte categorii sau zone vor fi fiind potrivite?… Spectacolul ăsta e ca viaţa. Ce, în viaţa noastră trăim numai drame sau numai comedii? De-aceea am şi scris acel motto pentru 4×4 personaje:” Între comedia şi tristeţea lumii, ne jucăm de-a viaţa ori de-a teatrul. Sau trăim teatrul odată cu viaţa.”

N-am cum să ştiu ce va fi în 23 septembrie, dar am cum să transmit iubirea şi recunoştinţa mea celor care au sprijinit întruparea acestui dar divin pentru prima sa premieră, cea de la Palatul Copiilor. În primul, al doilea, al treilea şi-al patrulea rând (şi toate aceste “rânduri” pe primul loc) lor, ACTORILOR: Ioan Gyuri Pascu, Andrei Roşu, Ioana Ancea, Alice Nicolae! Fără de actori, nu există teatru! Şi-atunci când actorii cred într-un spectacol, când se întâmplă minunea realizării unei ECHIPE, frumuseţea se-nmulţeşte şi cuprinde totul şi pe toţi. Oamenii “din spatele” unui spectacol, susţin spaţiul actorilor:  Irina Maria Gănescu, Bogdan Bănescu, Iolanda şi Mihai, Octav, Costi, Eugen şi dl.Popescu au fost oamenii din “spatele” premierei de la Palatul Copiilor, primul-prim spectacol. Pentru premiera de la Teatrul de Artă mulţumiri întregii echipe a teatrului şi mai cu seamă lui Alexandru Gârjoabă! Pentru sprijinul moral trebuie să-i mulţumesc în special Dariei Gănescu, dar şi tuturor prietenilor care m-au hrănit cu încrederea lor şi cu iubirea lor!  Lui Dumnezeu i-am tot mulţumit şi-i tot mulţumesc în fiecare zi şi pentru orice, inclusiv pentru greutăţile sau aparentele blocaje cu care mă-ntâlnesc… aşa că ce să-I mai mulţumesc şi-acum? 🙂

Acestea le-am simţit a scrie acum, cu 10 zile înainte de reîntâlnirea cu 4×4 personaje!

banner-4x4-23-sept-2016

Afis de Irina Maria Ganescu

Advertisements

Jurnal pentru Mes

Visezi să construieşti o casă, să decorezi o cameră, să-ţi compui o ţinută deosebită pentru un eveniment special, visezi… orice… Visezi să pictezi un tablou care să-ţi exteriorizeze starea sau ideea sau mesajul pe care îl trăieşti… în fiinţa ta. Visezi să vezi cu ochii fizici ceva ce ai văzut în mintea ta. Nu, nu în minte ai văzut toate astea, ci  într-un spaţiu nedefinit, nemărginit, ireal. Irealul acela conţine absolut orice element necesar realizării perfecte a visului tău. Acolo nu-ţi lipseşte nimic, nici pânza, nici culorile, nici măcar tehnica sau ştiinţa realizării tabloului perfect pe care îl vezi cu alţi ochi, poate cu ochii din spatele ochilor tăi fizici. Şi parcă nici n-apuci să vrei ceva, să ai nevoie de ceva, că se şi manifestă, apare din neunde cea mai subtilă nuanţă necesară întregirii ideii tale. Acolo totul este posibil.

Deschizi ochii cu dorinţa de-a pune imediat totul pe pânza… care pânză? In faţa ta nu se află nicio pânză, niciun tablou, nici măcar o pensulă. Atunci încep frământările, întrebările, atunci ieşi din perfecţiunea visului. În lumea ochilor deschişi fiecare element are un preţ. În lumea aceasta trebuie să alegi între pânze mai scumpe sau mai ieftine, culori mai bune şi mai scumpe sau mai ieftine… În lumea aceasta nu ai luminile care să inunde scena ori care să atragă atenţia spectatorului doar într-un punct. Aici trebuie să începi a face… compromisurile necesare aducerii în realitate a ideii tale. Cu ce avem, nu cu ce am visat punem în scena lumii sau a teatrului o parte din perfecţiunea din vis. Un spectacol este un tablou. Numai că actorii nu pot fi culorile pe care să le combini după inspiraţia şi visul tău. Viaţa unei culori nu este viaţa unui om, chiar dacă îţi strigă şi ea, uneori, precum omul: “nu mă potrivesc cu ideea ta. nu vreau să fiu cum mă vezi tu!” încăpăţânându-se să arate altfel decât o vezi îl lumea visului tău. Şi nici spaţiul sau pânza nu se aseamănă cu marea, ireala scenă în care-ţi trăieşti tabloul într-o armonie desăvârşită.

Un spectacol nu depinde numai de om, şi nici nu depinde în mod exclusiv de mijloacele necesare realizării sale. Există ceva, o taină, o stare care transcende materialitatea acestor instrumente, la fel cum muzica transcende limitele instrumentelor muzicale. Există o trăire care învăluie totul de-acolo, de sus, din irealul din care s-a făcut real. Există o viaţă, o fiire a spectacolului pe care toţi, creatori, interpreţi, dirijori, regizori, tehnicieni şi spectatori o trăiesc dincolo de conştient. O respiră, o absorb, se lasă cântaţi sau încântaţi de armonia sa. Sunt racordaţi la acest univers în sine, născut dintr-o idee, născut pentru că era nevoie să se nască.

Cam asta gândesc acum, lucrând să aduc în materie un vis visat la început în doi. Să îmi asum întreaga visare, aşa, dintr-odată, mi se pare cel mai greu lucru. Ba chiar imposibil. Să ignor partea adusă în visul acesta de celălalt autor, de asemenea, mi-e greu. Mi se pare cumva ca şi cum aş fi rămas singură cu un nou-născut în braţe. “Creşte-l tu! Eu nu-l mai vreau!” Dar când promit ceva, eu îmi respect promisiunea. Mai ales când o fac Marelui Creator, căci el ne dăruieşte visele şi el ne ajută să le aducem aici, pe Pământ. Aşa că trebuie să-mi asum creşterea acestui “copil” şi să-l îmbrac nu doar pe jumătate, ci pe de-a-ntregul. Şi-atunci e necesar să mă întorc în visul în care s-a ivit. Ca o călătorie din viitor în trecut, prezentul continuă să îmi arate că el, copilul, n-are nicio vină. C-aşa-i era lui menit, de fapt. Şi dacă nu l-am abandonat, atunci trebuie să-l iubesc. Pe de-a-ntregul.

Aşa că “Mes”, dragule, poate că nu vei avea hainele scumpe sau luminile potrivite, nu vei avea efectele speciale sau luxul dorit, dar vei avea iubirea şi căldura sufletelor care te-au adoptat necondiţionat şi care, direct si indirect te-ajută să creşti. Sper că oamenii aceştia care te-au sprijinit să poţi ieşi din laboratorul Teatrului Spiritual se vor bucura să te vadă.

“Vino şi îmbrăţişează-mă! Te iubesc! Te-am iubit întotdeauna! Şi-acum… acum nu mă mai tem.” îi spune Eva Domnului L.

DSC02048

Ce liberi am fi dac-am iubi! ca să-l parafrazez pe Gyuri şi-al său cântec “Ce liberi am fi!” Şi ca să-l citez: “Dacă am şti că răul e doar frica născută-n mintea omului, am da frâu liber curajului. Dacă am şti că binele e pacea, i-am spune minţii-n loc să stea când glăsuieşte inima!”

https://www.youtube.com/watch?v=86_nuRRybtg