Biciul peste suflet

20180716_103353

Biciul peste suflet

Stăpânul zâmbea

sufletul se chircea

un melc se făcea

şi lumea-nchidea.

Firele din biciul brut

carnea sufletului crud

însemnau pe buze mut

peste chipul tot mai slut

strigătul de dor căzut

din trupul tot mai mărunt

până omul s-a făcut

doar un melc etern tăcut.

Cred că am scris poezia asta prin 2015. (E una din “amintiri”) Am început un clip video, dar nu l-am terminat.

Cred că orice om trece printr-un asemenea moment cel puţin o dată în viaţă. Poate că alţii acceptă să trăiască aşa până când moartea îi va elibera.

Alţii îşi aleg meserii în care biciul este condiţia principală. S-au obişnuit atât de mult, au devenit atât de dependenţi de biciuire încât s-au angajat să slujească conştient şi cu tot devotamentul.

Cui?

Am văzut chipuri speriate, dezorientate, dorindu-şi să nu fi fost acolo – printre jandarmi. Mă intreb: oare aceştia pot să mai doarmă chiar aşa liniştiţi, să uite că, deşi au respectat ordinul, unii dintre colegii lor au excelat  în a-l aplica la cotele cele mai înalte? Şi-au demonstrat setea de luptă, abilităţile de rupere in bătaie, şi-au deversat frustrările acumulate … sau ce?  Poate se credeau într-un joc video? Poate că raţiunea lor era convinsă că nu era altceva decât o simulare, un joc virtual? Cum este posibil să devii o brută, un potenţial asasin? Ce respiri, cu ce te hrăneşti astfel încât să-ţi anihilezi omenia şi raţiunea de om, să fii dominat doar de ordinul stăpânului?

Ce te doare, de fapt, om bun? De ce “îi strângi în pumnul tău” pe semenii tăi care sunt şi ei, la fel ca tine, şi îi doare, ca să parafrazez o poezie care mi-a marcat mica copilărie, o poezie de Elena Farago… Gândăcelul. Care este durerea ta, de fapt? Te temi că nu vei supravieţui dacă te desprinzi?

Sunt oare toţi, absolut toţi membrii şi votanţii acestor stăpâni de acord cu tot şi cu toate? Probabil că da, din moment ce nu am auzit nici de retrageri, nici de depunere de carnete, nici de demisii. Sau poate că au renunţat la propria raţiune încredinţându-se cu totul, încredinţându-şi mintea, trupul şi sufletul  în mâinile stăpânilor pe care îi cred supremi.

Cum să-ţi dai sufletul aşa, pe-o pungă de bani? Sau poate nu cred că au un suflet…

Una din nevoile omului este aceea de a aparţine. Să aparţină cuiva, să aparţină unui grup, unui sistem de convingeri, poate chiar şi unui partid. Poate că asta se petrece doar din cauza fricii de singurătate, fricii de independenţă şi proprie responsabilitate precum şi dorinţei de a prospera. Se poate adăuga cauzelor şi instinctul de supravieţuire, bineînţeles, deşi, în situaţii critice, şi dintr-un palier al nivelurilor intelectuale, morale, spirituale joase, este evident că supravieţuirea individului este net superioară supravieţuirii colective. Dar să mă întorc la singurătatea care a unit zeci şi sute de mii de oameni. O singurătate în propria ţară s-a însoţit cu o singurătate de dincolo de graniţele României, şi aşa s-a născut un alt tip de apartenenţă pe care aş numi-o “apartenenţa la înalta raţiune”. Pentru că până la urmă, e vorba de raţiune şi nu atâta de iubire. Desigur, este acolo, inclusă, într-o exprimare clară, pentru că foarte mulţi din iubire s-au dus să lucreze în străinătate pentru a-şi putea ajuta familia rămasă acasă. M-a impresionat un tânăr care îi spunea unui jandarm, aproape cu calm şi chiar frumos, îi spunea următoarele : “Ştii ce-nseamnă să munceşti pe brânci ca să poţi trimite bani acasă? Eu muncesc în Germania şi trimit acasă bani lunar. În fiecare lună trimit bani bunicilor mei care au o pensie de 400 lei. Tu îţi ajuţi familia?”

În utopia mea, până acum şi-ar fi dat demisia mulţi jandarmi-oameni, şi-ar fi depus carnetele mulţi membri-oameni, s-ar fi născut aşa o putere, acea putere a piepturilor dezvelite dar pline de o inimă-de-om. Şi, în tăcere, s-ar fi aşezat cu toţii în genunchi. Şi-ar fi privit. În linişte. În acea linişte a adevărului. S-ar fi exprimat pe ei înşişi în privirile lor, nu şi-ar fi lăsat ochii murdăriţi de oglindirea urâtului.

Nu cunosc oamenii puterea tăcerii, a neclintirii, a iubirii ce conţin. Nu cunosc incă oamenii acea treaptă puţin deasupra înaltei raţiuni. Dar dacă au ajuns până aici, înseamnă că nu mai este mult şi se va arăta şi-această faţă a iubirii. Împuterniceşte-i,  Doamne, cu Iubirea şi Înţelepciunea Ta! Amin!

Advertisements

Daniela Marin – Amintiri, Cartea Daath, 2018

Multumesc din suflet poetului Liviu Antonesei!

@ntonesei's blog

În primăvara anului trecut, am citit acest volum în versiunea sa electronică. Mi-a plăcut mult, așa că am scris o prefață. Nu de mult, volumul a apărut și în versiunea pe hîrtie, care arată foarte frumos și grafic/ tipografic. Mă gîndesc să sărbătoresc cumva evenimentul reluînd aici prefața mea…

amintiriO poetă a memoriei în stare acută

 

Liviu Antonesei

 

Daniela Marin este o poetă foarte bună – sensibilă și cu un excelent simț al articulării lirice –, dar este și una exagerat de discretă. Din fericire, ca autoare de teatru și de spectacole de teatru, dar asta numai prin firea lucrurilor, nu prin cea proprie, trebuie să se și lupte uneori cu discreția aceasta și, ca efect secund, asta o poate ajuta și pe poetă. Cred că ne-am cunoscut acum vreo cincisprezece ani, cînd, împreună cu regretatul Ioan Gyuri Pascu și tinerii din trupa La Strada, au organizat…

View original post 556 more words