Pentru Gyuri – 1

Standard

Mi-am zis că trebuie să aştept cele 40 de zile în care sufletul eliberat din corp încă mai are lucruri de rezolvat. Pentru el, pentru sufletul lui, s-aştept. Şi poate şi să-mi găsesc o stare mai… de mijloc. Până acum m-am perindat prin multe stări, dar cel mai greu este să fii între apatie şi furie. Tot mai bună furia, vorba lui David Hawkins, pentru că îţi dă oarece putere, cât să nu te prelingi în moarte. Cred că revolta asta mi-a tot dat putere zilele astea până când l-am auzit vorbind pe cel de-al doilea preot, la înmormântare. Gyuri a fost la Cenaclul Flacăra fix 4 zile, nu mai mult, domnule preot şi Gyuri are şi el poeziile lui! Şi nu doar agniţenii ridicau ratingul lui Gyuri atunci când era difuzat la televiziuni. De n-ar fi fost stolul de porumbei albi, vreo 10-11 aşa, poate chiar 11, ca să fie clar, porumbei care s-au rotit de câteva ori la începutul slujbei, apoi, la finalul ei, au mai zburat o dată… de n-ar fi fost cerul absolut senin, de n-ar fi fost prezenţa lui… Şi-apoi, puţin mai târziu, un alt preot şi o măicuţă care m-au căutat şi m-au găsit, cărora m-am putut destăinui, ceea ce m-a ajutat atât de mult…

De n-ar fi fost prietenii alături… O mare lehamite, o nespirituală lehamite m-a cuprins. Aşa cum l-a cuprins şi pe el, de mai bine de un an. Şi tot trăgeam să aibă îngăduinţă, să aibă răbdare, să se bucure de foarte micii paşi pe care-i puteam remarca… Şi chiar dacă nu-i vedeam, dar noi trebuia să muncim mai departe şi-atât. Poporul ăsta pare că n-are altă soartă decât aceea de a ignora adevăratele-i valori până când acestea pleacă ori se eliberează de tot. Nu, nu sunt incoerentă. Aşa scriu eu. Şi nu mă interesează dacă vă place sau nu. Poate-am să recitesc, poate am să modific, nu ştiu, dar azi, acum, duminică 2 octombrie, atâta pot. Şi simt că trebuie să scriu acum, că, cine ştie… Nu de alta, dar eu mă pregăteam de plecare. Şi uite, e o zi aşa cum îi plăcea lui, de vară indiană, o zi de toamnă nici prea călduroasă, nici înnorată, în care verdele şi galbenul se-mbină maiestuos.

Spiritul Gyuri n-a murit. S-a eliberat! Asta aş vrea să fie clar tuturor. Da! S-a eliberat din urâtul ăsta pe care-l menţinem cu toţii în viaţa zilelor noastre. Din minciuna asta continuă, din lupta asta perfidă, din competiţia acerbă şi absurdă în care vă învăţaţi unul pe altul să “reuşiţi”, să “trăiţi bine”. Din mâlul pe care-l îngroaşă şi televiziunile şi toate chestiile astea media. Până când? Cât? Cât mai îndură românii care mai au bun simţ, care îşi amintesc ce înseamnă decenţa, care nu s-au lăsat târâţi în clevetire, în bârfe şi mizerii, în jocurile politice, în diabolice planuri de obţinere a “succesului”, ori a “puterii”, a “renumelui”… Voi chiar nu-nţelegeţi că nu mai aveţi mult până când toate spiritele înalte vă vor părăsi tocmai pentru că nu le vreţi? Pentru că nu le recunoaşteţi? Pentru că aveţi tot felul de … idei în cap şi nu vă permiteţi să fiţi sinceri, absolut sinceri cu voi înşivă?… Voi chiar credeţi că în marea sa iubire Maica Domnului vă va îngădui orice doar pentru că ŢARA asta este atât de frumoasă, pentru că-I este atât de dragă?… Chiar nu vedeţi că v-aţi apropiat de marginea prăpastiei?…

Striga şi Gyuri, ca în pustiu. Aşa începuse să i se pară de mai bine de-un an. Şi tot aşa spunea şi el: degeaba vă duceţi la biserică şi ţineţi posturi dacă nu sunteţi capabili de bunătate, dacă nu vă puteţi opri din judecăţi, dacă nu aveţi disponibilitatea de-a ajuta pe altul, de-a vă bucura sincer de realizarea unui coleg, dacă nu trăiţi cu toată fiinţa adevărata iubire şi compasiune faţă de semeni, faţă de oricare semeni, indiferent de religia lor! M-a întrebat cineva dacă Gyuri era sigur botezat ortodox, că dacă nu era, nu-l punea pe pomelnic! Cum arătaţi că sunteţi credincioşi în Hristos? Nerugându-vă decât pentru cei botezaţi ortodox? Atât? Şi cu restul lumii ce faceţi? Hristos a venit pentru întreg Pământul, nu doar pentru unii! Ce iubire e asta?… Nu pentru asta a venit Hristos pe Pământ! Nu ca să împărţiţi voi în continuare oamenii în “de-ai noştri şi de-ai lor”! Nu ca să daţi bani celor care vând, ei înşişi neortodocşi fiind, fragmente din infinita cruce pe care a fost răstignit un OM-Dumnezeu! Nu pentru asta o fi scris Apostolul Pavel atâtea epistole pline de înţelepciune! Nu-nţelegeţi că nu Dumnezeu vrea toate urâciunile astea? Nu înţelegeţi că îl coborâţi pe Dumnezeu în orice mocirlă doar pentru a obţine cine ştie ce satisfacţie temporară? Că nu aşa veţi ajunge la Dumnezeu? Nu înţelegeţi adevăratul păcat?

Zicea Gyuri că toată lumea crede că-l cunoaşte, că-l ştie, că ştie ce e mai bine pentru el. Tot auzindu-l repetând că s-a săturat de toate, că s-a săturat de viaţa asta, de neschimbarea asta, de mizeria în care trăim, că a obosit să fie român, a obosit să presteze servicii artistice şi spirituale unui popor care n-a folosit nici măcar 40% din potenţialul lui, şi eu am crezut că ştiu mai bine şi nu-l încurajam în acest sens. Dimpotrivă. Dar acum înţeleg că de mai bine de un an se străduia să se desprindă de-aici mai repede, înţeleg că şi din acest motiv simţeam o îndepărtare din ce în ce mai mare, un zid pe care atunci credeam că-l pune doar pentru a face o mare schimbare în viaţa lui, una care să-l facă fericit, să-i aducă liniştea, pacea şi bucuria în trup. Dar între timp,  mi-au apărut îndoielile: oare chiar ăsta o fi fost mosorul lui? Chiar asta o fi fost data ieşirii sufletului lui din corpul acesta? Poate că da. Şi ştiu că greşesc îndoindu-mă. Mă străduiesc să accept. Şi să-l las pe Dumnezeu!

Da, Gyuri era obosit, din ce în ce mai obosit de drumurile prin ţară pe la concertele stabilite de Teo cu toate că Gyuri îi tot spunea: “Măi, Teo, tu nu-nţelegi c-am obosit, că sunt un om bolnav, că nu mai pot aşa, să fug dintr-o localitate în alta, şi să şi cânt?”  Treaba asta aproape că devenise o anecdotă printre colegii de la Take, Ianke şi Cadâr. Dacă suna telefonul lui Gyuri, urma şi replica: “Ia să vezi că iar mă sună Teo să-mi spună că mi-a mai pus o cântare, două, trei!” Şi eu îl întrebam: De ce nu-i spui să nu mai facă asta? Sau de ce nu i-o faci o dată şi să nu te duci la cântare?” “Cum să fac aşa ceva? Nu pot să fac asta publicului! Dar o să-i spun că gata, din toamnă nu mai cânt cu ei!” S-a mai întâmplat o dată asta,  cu mulţi ani în urmă, când trebuia să înregistreze un nou album iar colegii din trupă i-au spus că… nu pot. Nici asta n-a putut uita Gyuri! Iritarea pe care o avea numai când povestea de ce-i mai făcuse Teo, inclusiv acum, de ziua lui, mă speria de mult. Dar cuvintele mele nu contau.

Pentru că el nu doar “cânta”! Gyuri dăruia tot ceea ce primea în momentele acelea, toată iubirea şi înţelepciunea care-l traversau pe el, un slujitor şi un mesager al lui Dumnezeu. Spiritul lui înalt se micşorase suficient cât să lucreze într-un corp scund care nu fusese pe placul comisiei de admitere la Facultatea de Teatru din Tg. Mureş demult de tot, înainte să meargă spre filologie.  Gyuri nu doar cânta la un instrument şi din vocea sa cuprinzătoare, ci el bătea la poarta sufletelor prezente. De-i deschideau, şi oamenii se luminau, odată cu sufletele lor. Trăirea aceea artistică era totală, adică era o trăire spirituală. Nu e posibilă o asemenea trăire decât dacă corpul cu mintea lui şi sufletul ce-l locuieşte sunt dimpreună, adică sunt cu Dumnezeu sau în Dumnezeu. Iar Gyuri pe scenă nu putea fi altfel!

Spiritul lui Gyuri nici nu are de gând să moară pentru că nu poate muri! Pentru că spiritul nu moare! Că nu-l mai vedeţi voi jucând, de parcă l-aţi fi văzut în ultimii ani, că nu mai aveţi la ce spectacole Distractis să mergeţi, de parcă aţi fi mers acum un an… În Bucureşti, dintre miile alea de fani care-i tot întrebau “când mai faceţi un spectacol? Ne e tare dor de voi!”… unde au fost aceia în sala semi-goală la unul din cele trei spectacole? Când Gyuri a vândut el însuşi bilete, nu vi s-a părut ciudat? Nu vi s-a părut ciudat că una spuneţi, şi alta faceţi? Ce fel de creştini sunteţi voi?… De ce îi mai întrebaţi pe artişti când au următorul spectacol? Doar ca să mimaţi interesul apoi să faceţi fotografii pe care să le vindeţi la presă pe 100 de lei maximum?…  Cum şi-a arătat marea iubire acest  public? Neducându-se la concertele şi spectacolele lui Gyuri, omul?… Sau între timp, dacă nu mai era “vedetă de televiziune” nu mai conta? A întrebat vreodată vreunul, măcar din curiozitate, la vreun post de radio: “Domnule, eu aş vrea să-l ascult pe Gyuri Pascu, de ce nu difuzaţi şi cântecele dumnealui?” Sau, cum scria destul de des în ultima vreme chiar Gyuri pe fb, dacă nici voi, ăştia care citiţi anunţurile despre activităţile mele artistice nu le daţi mai departe, atunci ce să mă mai aştept de la alţii?… Ştiţi voi că în ultimii 10 ani acest “laţ” strâns în jurul activităţii lui ar fi putut fi rupt dacă voi, poporul, aţi fi vrut cu-adevărat?… Şi, hai să las poporul, să mă gândesc numai la “prieteni”. Şi să le spun aşa: nu mai plângeţi, că vă vede!

Aşa cum a văzut într-un dulap şi cd-urile lui oferite cadou unor prieteni, rămase acolo, nedesfăcute din ţiplă, ani de zile! Tare mult l-a durut asta, dragilor! Şi n-a uitat, şi-a tot pomenit… La fel cum a văzut şi “preţuirea” pe care i-o ofereau actorii şi regizorii profesionişti, adică cu diplomă. Când ai de-a face cu un asemenea artist, trebuie să-i oferi un spaţiu şi doar să ceri de la el. El va naşte în continuu dacă i se va cere. Dar dacă nu i se cere, atunci la ce să mai piardă vremea?… Artistul aduce de-acolo, din perfecţiunea lui Dumnezeu, prin inspiraţie, ceea ce este potrivit în fiecare moment. Dar dacă regizorul se crede mai deştept decât Dumnezeu, dacă şcoala pământeană e mai presus de cea spirituală… De ce să nu vedem tot felul de exhibiţionişti, tot felul de răcnete şi vulgarităţi, de ce să nu ne dăm ochii pe spate în faţa unui pisoar expus în cea mai faimoasă galerie? Unde vă duceţi, oameni buni?

I-au intuit talentul şi l-au invitat pe scena teatrului prea puţini regizori. L-au respectat cu-adevărat prea puţini actori. Doru Ana şi Mircea Rusu sunt, din ceea ce-mi amintesc eu, mai ales cel din urmă, actorii şi regizorii care i-au oferit lui Gyuri nu doar scena, dar şi boxele ei. În montarea cu studenţii UNATC, în spectacolul Fundătura după Maxim Gorki, Mircea Rusu i-a oferit lui Gyuri ocazia de a-şi etala şi cântecele, nu doar un personaj. Banda sonoră a spectacolului Take Ianke şi Cadâr, sau cel puţin o parte din ea, tot de Gyuri era făcută. Regizorul Attila Vizauer a făcut şi mai mult pentru Gyuri. Nu doar l-a invitat în emisiunea Vorba de cultură (iată, un om care îl aprecia pe Gyuri ca om de cultură!), dar a pus în scenă Aventurile lui Chilli Ramirez la Teatrul Arlechino din Braşov. Sunt sigură că n-au putut înţelege nici actorii, nici publicul de ce se zguduia Gyuri de plâns la premiera acestui spectacol pentru copii. Cum să plângi în halul ăla? Cum să nu plângi când ai bătut la porţile altui teatru cu 15 ani înainte şi ţi s-a spus “te sun eu!”? Cum să nu plângi când îţi vezi un vis împlinit după atâţia ani? Cum să nu plângi când te simţeai deja prea obosit de-atâta aşteptare? Attila l-a invitat pe Gyuri să compună şi muzica pentru spectacolul Cântăreţii din Bremen, apoi, anul acesta, pentru Bambi. Aşa l-a reîntâlnit pe Robert Radoveneanu, actorul care jucase în videoclipul Innocent Thoughts cu 19 ani în urmă şi cu care în Mes a avut ocazia să şi joace. Tot în Bambi a intâlnit-o şi pe Mădălina Ignat, o actriţă foarte talentată, şi care a stat şi marţi, si miercuri, împreună cu noi, acolo, la capelă, ca şi Robert, ca şi Mircea Rusu, ca şi Andrei Roşu, Ioana Ancea, Alice Nicolae, Oana Bojescu şi Mihaela Tolan, asta ca să-i numesc pe cei care s-au ocupat de el şi de mine. Şi dacă tot n-au venit la spectacolele noastre, acelor “prieteni” pe care i-am invitat, profesionişti,şi care mi-au transmis condoleanţe, le mulţumesc şi îi asigur că au pierdut ceva foarte important. Mai ales pentru sufletul lor.

Aţi citit pe blogul lui, pe care tot eu i l-am făcut, împingându-l să îşi reverse darurile, să nu moară sufocat în ele… pentru că asta se poate întâmpla unui creator… da… aţi citit oare, ziceam, cu adevărat, cu atenţie, cuvintele lui? Sunt atâtea cuvinte şi acolo… M-am bucurat nespus să-l aud pe primul preot citându-l pe Gyuri. Pe noi ne-au învăţat părinţii să nu ne lăudăm singuri că nu e frumos. Dacă ne laudă alţii, e bine, dar să nu ni se urce la cap. Şi pentru că Gyuri era mereu în pericolul acesta, pericolul de-a se lăsa ameţit de înălţimile unde-l urca lumea, eu aminteam mereu, aşa, de siguranţă. Pentru că atâta vreme cât ai un trup, oricât de înger ai fi, dar tot există posibilitatea să-ţi frângi aripile în cădere. Şi lumea atât aşteaptă ca să mai demonteze o dată scara spre Dumnezeu.

Are Christina Perri un cântec foarte frumos, cu nişte cuvinte foarte adevărate şi foarte potrivite. Se cheamă Human. De ce-şi imaginează oamenii că maeştrii ar trebui să fie cumva neumani, non-human, nişte maşinării indestructibile şi nemuritoare? De ce nu priviţi la avatari şi la toţi maeştrii înălţaţi să vedeţi că trupurile lor au rămas aici, sub o formă sau alta? De ce nu înţelegeţi că transformarea corpului în energie, în duh, necesită mult, mult antrenament şi renunţare totală la viaţa terestră? Ori Gyuri nu a dorit această renunţare totală. El a dorit să rămână un om cu micile lui plăceri: un cappuccino şi o ţigară, lucrul la un proiect nou, un meci de fotbal sau o partidă de tenis…

Marţi dimineaţă, la IML, când l-am pupat şi l-am mângâiat, privindu-i zâmbetul şi fruntea senină, întrebându-l din nou de ce mi-a făcut-o şi pe asta, am simţit că parcă se-ncălzea sub mângâierea mea. Apoi, parc-ar fi turnat în mine o putere, o incredibilă putere s-a născut în mine auzindu-i vocea: “Tu ai uitat? Eu n-am murit şi nici n-am de gând să mor vreodată! Ce, eu sunt doar ăsta?” adică trupul la care mă uitam… Şi-apoi am înţeles că trebuie să fac ceea ce el îşi dorea, nu ceea ce lumea se aştepta sau îşi dorea. De obicei, noi nu facem pentru ei, cei care stau într-o cutie pe o masă, ci facem tot pentru noi. Noi, ăştia care continuăm să ne purtăm în trupuri, ne plângem nouă de milă şi de frică. Dacă aş fi putut aduce un cor de gospel din America, asta i-ar fi plăcut, da. Dar am clacat! Pentru prima oară în viaţa mea, nu am mai fost eu calul de bătaie, omul de nădejde şi omul puternic care să le rezolve pe toate. Am clacat şi gata! Şi dacă n-ar fi fost prieteni în jurul meu…  Mi-ar fi plăcut să-mi fi transmis mai multe, nu doar să-i pun muzica lui acolo, la capelă. Că, cine ştie, măcar atunci, în ultimele ceasuri, oamenii vor asculta cu atenţie, iar cuvintele cântecelor lui, adevărate mărturisiri sau spovedanii, i-ar fi ajutat să înţeleagă că n-a fost niciun comic, aşa cum afirma cu ani în urmă o doamnă de la TVR care, ascultându-i piesa în preselecţia pentru Eurovision a avut de obiectat: “Da’ ce facem aici? Acuma şi comicii compun muzică?” N-a uitat şi nici eu n-am uitat asta. A fost dureros, cu-atât mai mult cu cât el începuse activitatea artistică prin a compune şi a cânta muzica lui. N-a fost nici măscărici, aşa cum i-a spus altcineva. Şi nici doar “ăla mic, cu barbă, de la Divertis!” Chiar dacă oamenilor aşa le place, să te închidă în patru scânduri şi să-ţi pună o singură etichetă, ca să le fie lor bine, să le fie lor comod şi confortabil… Ceea ce nu poţi cuprinde, ori negi şi critici negativ, ori pur şi simplu nu vezi. Aşa nu au văzut mulţi. Şi orbi au rămas.

Am rugat-o pe Monica să-i cânte ceva, să vină miercuri, înainte de slujbă şi să-i cânte, dar… Am înţeles. Marţi spre seară au venit foşti colegi de-ai Iarinei împreună cu învăţătoarea şi diriginta lor, cu jerbe şi cu ochii întristaţi. Gyuri făcuse cu ei şi  câteva serbări-spectacol la şcoală, în afară de ce lucrase cu grupul care a participat la Românii au talent. M-au impresionat atât de mult aceşti copii c-au acceptat să-i cânte lui Gyuri Amazing Grace! La fel şi Elena Cârstea care chiar a înţeles foarte bine că Gyuri nu-şi dorea altceva. Şi i-a cântat lui Gyuri în capela de la Agnita, chiar dacă era răcită, chiar dacă era şi ea obosită de câte făcuse acolo pentru înmormântare. Dar i-am spus:”nu pentru oamenii ăştia cânţi tu, Elena, ci pentru Gyuri!” Când a început să cânte, am ridicat ochii în sus şi am zâmbit, lăsându-mă cutremurată de-un fior ce s-a întins pe ambele braţe, nu doar pe unul… că doar aşa verificam noi autenticitatea unui talent: dacă ni se ridica părul pe braţe, era sigur autentic.

Oameni buni, înţelegeţi odată că spiritul nu moare, că nu există “nefiinţă”, nici “trecere în nefiinţă”, înţelegeţi că prin acest ritual omul, corpul care a trăit atât cât a trăit, trebuie onorat pentru ceea ce a făcut, ce a fost el, iar sufletul trebuie să fie uşor ca să se înalţe liniştit la locul lui! Cum onorezi omul dacă nu-ţi pasă de ce i-a păsat lui? Dacă nu-i cânţi ce i-a plăcut lui, dacă nu oferi mâncarea ce-i plăcea lui… îl onorezi în fanfaronada propriilor tale plăceri? Lui Gyuri îi plăcea să se îmbrace cât mai confortabil: blugi, tricou, pulover şi o şapcă. Când le-am rugat pe Alice Nicolae şi Ioana Ancea să meargă să cumpere ele un costum, în minte mi-au apărut aceste cuvinte: “Eu sunt actor!” Adică să nu uităm care cumva şi să-i luăm vreun clasic şi insipid costum. Şi-ntr-adevăr, fără cravată, căci nu suporta cravatele! Din clipa aceea mi-am propus să nu-l lăsăm descoperit, ca să nu se altereze imaginea lui niciodată. Să rămână viu, aşa cum l-au văzut şi îl ştiu oamenii. Şi tare mult m-am bucurat când, seara, şi sora lui mi-a spus acelaşi lucru. Cred că nici lui nu i-ar fi plăcut treaba asta, cu-atât mai mult cu cât nu suporta să meargă la înmormântările cunoscuţilor, nicidecum ale prietenilor, nu suporta să treacă prin acest calvar.

Puterea pe care a pus-o în mine spiritul lui acolo, la IML, aceea m-a ţinut aproape întreaga zi de marţi. Şi-am spus şi prietenilor, oamenilor sinceri şi curaţi care-au venit la Capela Bellu, le-am spus cuvintele lui, şi le-am spus că nu e adevărat că a murit, că este foarte bine şi foarte prezent. Că-şi râde de ce vede şi-mi aminteşte cum vorbeam despre fanfaronada şi circul pe care-l face presa, cum se foloseşte de orice ocazie ca să mai murdărească puţin minţile oamenilor, cum se agaţă de orice subiect fără niciun strop de decenţă, integritate şi profesionalism. Aceeaşi presă care, din aceeaşi lipsă de profesionalism a scris că Gyuri s-ar fi retras din activitatea artistică, aceeaşi presă care n-a scris vreodată un cuvânt despre ultimele sale albume sau cărţi sau concerte sau spectacole de teatru… Că vor fi fiind câteva articole în acest sens şi câteva emisiuni de radio şi tv hai să zic în ultimii cinci ani, nu contest. Dar vă rog pe dvs să le număraţi. Să le număraţi bine şi pentru fiecare post de televiziune şi de radio în parte. Şi-apoi să-mi spuneţi şi mie. Chiar îmi doresc să ştiu. Să nu cumva să-mi spuneţi, însă, c-a fost invitat dar a refuzat să participe la vreo emisiune tv. Dacă Gyuri a refuzat ceva, a refuzat mizeria, emisiunile de scandal, prostirea intenţionată a oamenilor, menţinerea unui nivel de civilizaţie, a unui nivel spiritual infernal de scăzut prin asemenea emisiuni şi articole. Asta da, a refuzat! A refuzat să fie parte la aşa ceva.

Câte posturi de radio din Bucureşti i-au difuzat piesele din albumele mai recente şi de câte ori? Vă spun eu că a fost invitat de Attila Vizauer la Radio Romania Cultural de câteva ori în ultimii cinci ani şi acolo, în cadrul emisiunii da, au fost difuzate şi cântece de-ale lui. A fost invitat o dată de Maria Gheorghiu la Radio Bucureşti FM. A fost invitat de Andrei Partoş, şi poate or mai fi câteva emisiuni, şi pe la Radio Naţional şi pe la România Actualităţi,  ultima fiind emisiunea Music Show realizată de Ştefan Naftanailă, emisiune de la care Gyuri mi-a spus că nu poate lipsi. “Este în direct, omul nu are cum să găsească pe cineva să mă înlocuiască acum! Nu se poate! A făcut promo, e anunţată din timp. Nu pot să fac aşa ceva!” astea au fost cuvintele lui Gyuri când l-am rugat să-l sune şi să-i spună că nu poate veni sâmbătă seară.

“Ne pare rău, dar nu se potriveşte cu politica postului nostru” răspundeau unii şi alţii de pe la radiourile comerciale, explicându-ne subtil că dacă Gyuri a refuzat să cânte în orice campanie electorală, dacă a refuzat să facă parte din orice grupuri sau partide, asta e, şi-a asumat că nu va mai fi mediatizat. Şi cam aşa a inceput a se întâmpla încă din 2005, aş zice. Deci, iată, un dublu cincinal. Producătorii de muzică, muzicienii, cântăreţii ar putea confirma felul în care se fac aceste înţelegeri sau cum ajunge să devină o piesă un hit, de cine depinde playlistul unui radio şi câte şi mai câte. Dar se tem că-şi vor pierde exact acelaşi lucru: mediatizarea personală!

De ce credeţi că nici în ziua de azi nu există un autentic sindicat al artiştilor creatori şi interpreţi? De ce vă uitaţi cu poftă la emisiunile în care îşi descarcă tot felul de vedete coşul cu rufe murdare? De ce caută presa să intre în viaţa particulară a persoanelor publice? Fiecare persoană publică ar trebui să aibă dreptul la propria sa viaţă! Poţi mediatiza cee ace profesional vorbind are legătură cu persoana, dar nu viaţa personală a lor! De ce staţi în continuare în mahalagismele astea caragialeşti? Ca să nu vi se pară prea diferit când vă duceţi la teatru?

De mulţi ani sau poate de tot de atâţia ani de când îl ştiu eu, Gyuri suferea pentru nedreptate şi pentru mizeria asta în care sunt ţinuţi românii. (Poate că e la fel de valabil pentru toate popoarele, dar noi aici ne-am născut, nu?) Nu suporta minciuna, ipocrizia, făţărnicia, nu voia să accepte că “aşa e lumea” sau că “aşa se face” atâta vreme cât acest “aşa e” nu era bine deloc. Nu-i plăceau tiparele şi meme-le, şi modele şi etichetările, nici falsul patriotism sau absenţa verticalităţii coloanei vertebrale româneşti. Singura coloană dreaptă pare aceea a lui Brâncuşi. Nu înţelegea de ce trebuie să ne autoîngrădim în dogmele preluate dintr-un timp trecut, de ce nu putem privi cu seninătatea copilului, prezentul, de ce nu ne putem privi drept în ochi şi să ne spunem adevărul fără teamă. Desigur că aceste lucruri i-au devenit mai clare odată cu conştientizarea spirituală, dar cred că erau acolo, în el, dintotdeauna. De-atâtea ori mi-a spus: “Stai să vezi când oi muri! Atunci să vezi cum mă vor ridica în slăvi! Să vezi atunci cum se vor lăuda toţi că m-au cunoscut, că mi-au fost prieteni!” Ce prieteni? Câţi prieteni adevăraţi avea Gyuri, “prieteni” care să nu vrea să se folosească de imaginea lui, de numele lui, de “ursul Gyuri”, cum obişnuia să spună şi în final chiar să accepte? Şi asta nu i se trăgea de la filmul Occident, nu! Cu mult înainte de Occident înţelesese ipocrizia asta. Cum se foloseau de faima lui, de faptul că publicul îl îndrăgea, că era un “nume de afiş”, înţelesese de mult. La inceput îl durea, se măcina, ar fi vrut să nu fie aşa. Să nu vadă oameni pe care el ii aprecia sincer că îl sunau să-i ofere una alta doar pentru că era “urs”. Unii dintre aceştia au bocit lângă sicriu. Îi priveam şi îmi ziceam: Dă-mi Doamne puterea să înţeleg şi să iert! Dar aşa, din când în când, îmi venea să-i scot afară.

Am plâns doar în braţele celor sinceri! I-am îmbărbătat eu pe cei care-şi revărsau regretele sau ultimele amintiri cu Gyuri pe umărul meu atâta cât am putut! Când n-am mai putut, n-am mai făcut-o. Eu învăţasem între timp că iubirea necondiţionată nu înseamnă să te laşi stors şi atins de mizeria unor oameni, eu înţelesesem şi plătisem preţuri grele pentru toată încrederea acordată total şi necondiţionat, pentru tot sufletul dăruit pe tavă precum mărgăritarele într-o cocină. Şi învăţasem că există specii de oameni care chiar n-au nicio şansă. Un fel de oameni-şerpi-lipitori-vampiri-încolăcitori şi cu o fire precum a scorpionului din anecdota trecerii râului. Nu se pot abţine să nu facă ceea ce ştiu cel mai bine să facă: să înţepe mortal.

“Să vezi atunci circ!” zicea Gyuri când vorbea despre momentul ăsta. Exact asta am încercat să nu se întâmple, măcar asta! Dar te poţi pune cu presa? Cu gura lumii? Cu limitele intelectuale care impun prin ele însele o anumită gândire, o anumită privire?… Şi ce să faci atunci când decenţa este absentă?  Primul accident vascular cerebral despre care au vuit toate ziarele, în decembrie 2010, punându-mi-l mie în cârcă, a fost provocat tot de un “ziarist”. Un individ care l-a urmărit pe Gyuri ore întregi, fotografiindu-l împreună cu o prietenă pe care o ajuta, conducând-o cu maşina pe unde avea ea treburi. După aceea, a venit acasă unde urma să repete cu copiii pentru preselecţia de la Românii au talent. Ajuns în faţa porţii, s-a dat jos din maşină şi s-a auzit strigat: “Domnul Pascu!” A întors capul şi a văzut un individ destul de înalt, cu aparat foto,  care a continuat să-i spună cuvinte de genul: “Vreau să vă întreb: aveţi o nouă iubită? Am văzut c-aţi plimbat-o peste tot.” Întâi a încercat să se abţină, spunând lucruri mai puţin vulgare, dar când şi-a dat seama că fusese urmărit şi fotografiat toată ziua, şi mai ales după ce l-a auzit pe-acel individ spunând “După ce v-aţi plimbat toată ziua cu noua iubită acum veniţi la fosta soţie?” Gyuri a explodat. L-am auzit înjurând şi ţipând, aşa că am ieşit rapid din casă.  Sperietura mea n-avea legătură cu ţipetele sau cuvintele lui, ci cu faţa colorată într-un fel în care nu mai văzusem în viaţa mea. Un fel de roşu vânăt. L-am luat de braţ, l-am tras înspre casă, am reuşit să-l aşez pe canapea, l-am rugat să se liniştească, i-am dat apă… Mi-a spus ce declanşase această explozie de furie, şi-n timpul ăsta nu-mi doream decât să-l văd revenindu-şi la o culoare normală. Imediat l-a pocnit o durere de cap îngrozitoare. Evident, n-a vrut nici să-l duc la spital, nici să chem salvarea. “Lasă-mă-n pace! Lasă-mă să-mi revin!” Copiii se speriaseră şi ei, i-am rugat să se liniştească. Apoi Gyuri a vrut să se întindă puţin în pat. L-am lăsat să se odihnească, dar n-a stat prea mult pentru că ştia că-l aşteptau copiii. Au urmat câteva zile în care durerile de cap şi starea de rău l-au însoţit tot aşa cum el i-a însoţit pe copii la acea preselecţie, indiferent de cât de rău se simţea. Ţigara nu-i mai stătea între buze, şi refuza să recunoască uşoara pareză. Îi spuneam să meargă el singur, dacă nu voia să-l duc eu, la doctor, iar el se enerva şi mai tare… Cine l-a cunoscut îndeaproape ştie sigur cum reacţiona el când auzea de medici, de spitale…

Da, poate că acum ar trebui să scriu despre acest subiect, dacă tot am ajuns aici.

Când l-am cunoscut pe Gyuri era revoltat atât împotriva medicilor cât şi împotriva lui Dumnezeu. Cu revolta împotriva lui Dumnezeu s-a terminat repede, într-o discuţie de vreo două ore, pe o bancă în Gara de Nord. Atât a avut întârziere trenul cu care urma să plec eu în Bulgaria, la o prietenă, să-i duc nişte acte de care avea nevoie urgent. Cu revolta împotriva medicilor şi a sistemului medical însă, n-am rezolvat-o niciodată. Istoria erorilor medicale care i-au marcat viaţa nu s-a încheiat în familia lui, ci a continuat chiar cu mine, doi ani mai târziu după acea discuţie din Gara de Nord. Eu însămi am trecut puţin pe lângă moarte în 1994, iar el a fost din nou martor, aşa cum fusese martorul distrugerii sistemului osos al iubitei sale surori, Cătălina, cu câţiva ani în urmă. Deşi nu exista un diagnostic clar de cancer, Cătălinei i-au fost făcute zeci de şedinţe de cobalto-terapie fără întrerupere. Nu i-a căzut părul, în schimb i s-a fracturat coloana. Tot în aceeaşi perioadă, mama lui a fost băgată în comă diabetică prin administrarea de glucoză simplă, fără insulină, fără ca măcar să i se facă o analiză a a glicemiei înainte de administrare, ci doar ulterior, când cifrele arătau 900!!! Şi tot atunci s-a îmbolnăvit de diabet şi tatăl lui Gyuri care s-a dus şi el la Ceruri în 1992. Diabetul şi complicaţiile oribile ale acestei boli i-au răpit viaţa şi fratelui său, Josef, acum trei ani.

Când i-am cerut să cheme salvarea pentru mine, în 1994, căci nu mai puteam sta în picioare, Gyuri s-a conformat imediat, dar vedeam pe faţa lui o teamă cumplită. A trebuit să-i spun eu să se liniştească. A venit salvarea, le-am povestit că simţeam o durere în abdomen, că aveam senzaţia de balonare… Mi-au palpat abdomenul, mi-au făcut un calciu intravenos, după care m-au întrebat dacă mi s-au încălzit picioarele mele sloi. Nu, nu se încălziseră. Mi-au spus că am o anexită şi să mă duc să mă tratez după ce-mi revin. “Dar eu simt că-mi colcăie ceva în burtă!” le-am spus, şi mi-au răspuns că fiind inflamate ovarele, pun presiune pe intenstine. Au plecat medicii, salvarea… M-am ridicat să merg la toaletă, am văzut negru şi-am căzut leşinată. Mi-am revenit destul de repede, numai că răul acela negru s-a mai întâmplat o dată, şi încă o dată. Şi Gyuri a mai sunat o dată la salvare şi dispecera i-a spus că dacă a venit o dată echipa de medici, ce mai sună? “Nu-nţelegeţi că a căzut din picioare? Nu e ce-au spus ei. Să vină înapoi.” “Dar de unde ştiţi dvs, sunteţi medic? “ l-a întrebat dispecera iritându-l la maximum. În starea în care mă aflam, nu suportam să-l aud aşa, şi l-am rugat să-nchidă telefonul. Apoi i-am spus să cheme pe cineva să mă ducă la spital. Când m-au luat din casă, încercam să merg pe picioarele mele, dar aveam dese momente de leşin. Când am ajuns la spital, am intrat direct în sala de operaţie. Peste doi litri de sânge colcăiau în burta mea în care explodase o trompă. Şi totuşi, tot un medic, doi, trei câţi au fost atunci acolo, mi-au salvat viaţa deşi nu pot spune că-mi doream acest lucru, mai ales după ce văzusem lumea de dincolo. Acolo îmi doream să ajung, nu aici, înapoi. Acolo, Acasă, cât mai repede cu putinţă. Aşa cum tot medicii l-au ajutat şi pe Gyuri să depăşească urmările accidentelor cerebrale. Pentru că, revenind la decembrie 2010, dacă eu nu reuşisem să-l conving să meargă la doctor, a reuşit o dragă prietenă, medic stomatolog nu doar să-l convingă, dar să-i facă şi programare la RMN în aceeaşi zi. Seară, mai exact. Am mers cu el la RMN iar doctoriţa, cu o intuiţie fantastică, ne-a sugerat ca şi cum n-ar fi fost nimic grav, să nu mai aşteptăm până a doua zi dimineaţă, ci, dacă tot suntem aşa aproape, să mergem în acea noapte la spital. I-am mulţumit în gând pentru delicateţea şi înţelepciunea de care dăduse dovadă şi când Gyuri a zis da, am pornit cu speranţă spre spital. Acolo însă, un alt medic sau poate doar un asistent medical, luându-i tensiunea şi spunându-i pe un ton agresiv că nu-nţelege cum de încă mai vorbeşte şi cum a putut merge pe picioarele lui până acum, a reuşit să-I sperie îngrozitor şi acolo şi atunci a mai avut încă un accident vascular. Dar de-atunci nici că l-a mai convins cineva să meargă la vreun control, nici la neurologie, nici la cardiologie, nici măcar să-şi facă obligatoriile analize de sânge. De fapt, dacă mă gândesc bine, în afară de analizele obligatorii făcute în 2003, pentru că altfel nu ne înscria copilul la şcoală, omul ăsta a refuzat orice alt control sau analiză medicală până în 2010, când a fost accidentul vascular cerebral. Înainte de 2003, prin 1998 l-am rugat şi am ajuns să mă si cert cu el din acest motiv, iar în iulie 1999 i-am spus că dacă nu merge la doctor, cu mine a terminat-o. Nimic nu l-a convins. Mai teamă îi era să afle că are o problemă pe care oricum o bănuia, decât să traiască aşa, cum şi cât va putea. Încercări de a-l convinge au venit şi din partea altora, nu doar a mea. Dar asta a fost încăpăţânata sa alegere. Din acest motiv, niciun medic nu are nicio vină. El a făcut exact aşa cum a vrut. Desigur, dacă profesional vorbind a omis să mai facă ceva doctoriţa care a venit cu prima salvare, să se acţioneze în consecinţă… nu e treaba mea. Asta nu-l ajută pe Gyuri şi din păcate, părerea mea e că nu va ajuta pe nimeni altcineva decât pe doamna în cauză. Dar, când a venit dumneaei, Gyuri îşi revenise complet. Chiar am şi zis că e ca în sala de aşteptare la stomatologie când, de frică, nu te mai doare nimic. Nici măcar ceea ce denumea atac de panică nu a avut loc în prezenţa doamnei doctor. I-a explicat ce simţea, i-a răspuns la întrebări… Chiar mă uitam cu speranţă că atunci parcă uitase de panică complet. Şi după ce am condus-o la poartă şi-apoi m-am întors, Gyuri era bine. Am mai stat puţin şi-apoi l-am întrebat dacă nu vrea să meargă să se întindă în pat. A zis că da, şi spre uimirea mea s-a ridicat cu uşurinţă în picioare, ba mai mult, a spus că nu vrea să meargă cu cârjele. Asta nu se mai întâmplase de mult prea multe zile. Mai exact din 13 septembrie, o zi în care cu 26 de ani în urmă murise mama mea. Nu ştiu dacă s-ar fi putut salva, nu ştiu dacă îşi dorea să fie salvat, chiar dacă, cu mare speranţă şi încredere aştepta să treacă noaptea ca să mergem a doua zi la Târgovişte, la acupunctură. Marea lui încredere era în acel tratament, şi singura problemă recunoscută, în afară de diabet şi de reducerea considerabilă a vederii era aceea cu piciorul. Cu toate că de la bun început l-am rugat să înţeleagă că trebuie să meargă şi la neurologie şi cardiologie, măcar pentru un control, chiar dacă urma să facă în continuare tratamentul de acupunctură, nu a vrut. După cum mi-a povestit ce se întâmplase cu piciorul, mie asta mi-a venit instantaneu în minte. Dar eu nu sunt medic. Şi nici n-am reuşit în toţi aceşti ani să-l conving vreodată să meargă la controale medicale. Nici eu, nici copilul nostru, nici prietena, nici nimeni. Îmi va trebui ceva timp să accept că până şi-n asta a făcut tot cum a vrut el. Acesta este adevărul.

Nu mi-aş dori să se folosească nimeni de Gyuri, nici pentru “rating”, nici politic, pentru nicio “înlocuire”. Pentru că asta e o mare greşeală în România ultimilor ani: oamenii trebuie puşi să muncească şi să-şi repare greşelile, nu doar înlocuiţi. Numai dacă se dovedesc realmente incapabili, atunci da. Numai că atâta vreme cât sunt numiţi politic, e clar de ce sunt şi schimbaţi precum şosetele murdare. În toate domeniile, dar mai ales la sănătate, agricultură, alimentaţie şi învăţământ, eu zic că ar trebui ca toţi angajaţii să fie apolitici. Pur şi simplu apolitici. Nu-mi place şi nu înţeleg prea bine cuvântul “technocrat”. Poate pentru că nu-mi surâde deloc ideea viitoarei civilizaţii semi-robotice în care tehnologia va fi mai presus de umanitate, în care umanul va fi segregat şi considerat sub-specie în faţa non-umanului condus şi construit de o grupare sau alta de “inteligenţe umane”. Dar consider apolitismul ca singură soluţie de curăţare a mizeriei în care au ajuns românii. Altfel ne vom uita în continuare la acelaşi jaf şi la aceeaşi continuă distrugere (dacă mai există ceva nejefuit), la aceeaşi ură şi separare între oameni care trăiesc în aceeaşi ţară şi vorbesc aceeaşi limbă. Oameni care n-au fost uniţi niciodată, chiar dacă Mihai Viteazul şi-a dat viaţa pentru asta. Graniţele celor trei ţări au rămas şi azi ca nişte răni adânci, ca nişte şanţuri în fiinţa poporului ăstuia.

Şi aşa, cu sângele “spurcat”, cum glumea Gyuri, de român, maghiar, slovac şi polonez, era mai patriot şi mai român decât foarte mulţi alţii. Îl durea să vadă ascunsul rău pe sub cuvintele patriotarde, îl durea să vadă că oamenii nu vor să se schimbe. Poate că asta l-a durut prea mult şi s-a săturat de toate durerile corpului ăstuia!

Am apreciat şi-am mulţumit Domnului Preşedinte Iohannis pentru coroana trimisă, dar, sincer, şi cu tot respectul cuvenit, cel mai mult am apreciat sinceritatea, delicateţea şi calitatea umană a domnului care a adus această coroană din partea Preşedinţiei. În ochii dumnealui am recunoscut o autentică tristeţe, o autentică apreciere pentru Gyuri. Şi la asta am fost receptivă indiferent de starea în care mă aflam eu. Am apreciat şi-am mulţumit şi pentru coroanele trimise de Radio România Cultural, de fam. Enăchescu, chiar şi de Ministerul Culturii sau de Uniter. Impresionantă a fost apariţia familiei care a reprezentat Asociaţia Românilor din Calgary. Şi prietenii din Seattle au trimis o coroană, şi încă cineva din Canada, îmi cer scuze dar nu reuşesc să-mi amintesc acum.

Am apreciat şi cea din urmă sinceritate a reprezentanţilor mass-mediei bucureştene: niciun post de radio şi nicio televiziune n-a trimis nimic, nici măcar o floare! Aşa că, mie una acesta îmi pare adevărul gol-goluţ! Iar voi, telespectatori creştini, care vă bateţi cu cărămida credinţei în piept, mai staţi puţin pe gânduri înainte să credeţi tot ce vi se bagă în ochi şi în urechi. Întrebaţi-vă dacă asta şi-a dorit Iisus, să se stârnească ura şi invidia şi agresivitatea între cei credincioşi întru El. Cum puteţi să vă consideraţi mari creştini şi să clevetiţi sau să judecaţi voi după ocaua voastră, după cât cunoaşteţi voi?…

Mi-amintesc acum de o zi, cu mai mulţi ani în urmă, în care m-am dus la bancă şi doamna de la ghişeu, care mă cunoştea de ani de zile, îmi spune:”Ah, ce rău îmi pare! Aţi venit să închideţi conturile, nu?” Am înţepenit neştiind ce se întâmplase, de ce-mi spunea una ca asta. Am aflat că apăruse într-un ziar, probabil Click, o poză cu Gyuri în faţa unei vile din Băneasa, cu titlul că aceea e noua sa vilă! Am plecat de la bancă după ce-am rugat-o pe doamnă să nu mai creadă ce citeşte prin ziare. Să ia o carte, mai degrabă, şi i-am promis că-i voi aduce una din cărţile lui Gyuri. Am pornit spre casă şi m-am oprit la magazinul din colţul străzii să cumpăr pâine sau ţigări. Una dintre doamne, tare dragi nouă, îmi spune cu ochii trişti: “Ce dor o să ne fie de dvs! Când vă mutaţi?” Am reluat povestea, i-am explicat şi ei că n-avem nicio altă casă, că nu ne mutăm nicăieri, c-ar trebui să nu mai creadă… Şi multe alte asemenea poveşti ne-au încărcat viaţa.  Dar aceasta pe care am să vi-o spun acum, mi se pare cea mai ciudată. Cam cu o săptămână înainte să se întâmple ce s-o fi întâmplat cu piciorul lui Gyuri, adică înainte de 13 septembrie, Gyuri a primit un telefon de la un bărbat care părea să fie ziarist la Click şi care îl sunase ca să verifice dacă ştirea era adevărată, pentru că el auzise că Gyuri suferise un infarct!

Acum mă voi opri. Între timp s-a făcut seară. Cred că mi-a prins bine că am scris acum toate astea. Deşi poate că va trebui să recitesc sau să corectez… Nu, că lui Gyuri nu-i plăcea să se întoarcă şi să corecteze nimic. Eu însă, ţineam şi la aspectele acestea.  Chiar dacă mi-au scăpat multe, dar şi pe multe le-am corectat. Voi vedea. Acum e 8:23 seara. Mă voi ruga pentru trezirea din somnul raţiunii, pentru gândirea logică şi pentru bunul simţ şi dreapta măsură a tuturor românilor. Fiecare, după cât poate, după cât îi este dat!

Iar mâine voi continua!

IMG_20160310_213136